Micul război între URSS și China din 1969. Cum s-a salvat cu un tanc capturat China de izolarea sovietică

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

URSS vs. China. În apogeul Războiului Rece, lumea occidentală privea blocul comunist ca pe un monolit ideologic indestructibil, ghidat de la Moscova. Însă, în primăvara anului 1969, realitatea geopolitică a fost zdruncinată.

Cele două mari superputeri comuniste, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) și Republica Populară Chineză (RPC), s-au aflat la un pas de un război nuclear total din cauza unei fâșii de pământ disputate pe râul Ussuri.

Acest conflict armat de frontieră a reprezentat punctul culminant al schismei sino-sovietice, o ruptură determinată de diferențe ideologice profunde, ambiții de leadership global și interese strategice divergente.

De la tutela lui Stalin la independența lui Mao

Atât timp cât Iosif Stalin s-a aflat la conducerea URSS, liderii chinezi nu au pus la îndoială autoritatea politică și militară a Moscovei. Totul s-a schimbat după moartea dictatorului sovietic și ascensiunea lui Nikita Hrușciov.

Fostul președinte al Rusiei, Dmitri Medvedev, amenință România: incidentul de la Galați s-ar putea repeta

Rumen Radev presează SUA. Bulgaria condiționează un acord militar de Visa Waiver

Partidul Comunist Chinez (PCC), sub conducerea lui Mao Zedong, adera la o viziune mult mai radicală a comunismului și considera că noua linie politică sovietică era una „revizionistă”, prea dispusă să facă compromisuri cu Occidentul capitalist.

Mao a început o politică externă agresivă pentru a demonstra independența diplomației chineze. Obiectivul RPC era obținerea unei poziții de lider în mișcarea comunistă mondială, cu precădere în statele în curs de dezvoltare din așa-numita „Lumea a Treia”. Această ambiție a nemulțumit profund Moscova, care dorea să își păstreze rolul de autoritate supremă în mișcarea marxist-leninistă.

În timp ce Beijingul acuza URSS că nu susține suficient revoluțiile comuniste din Asia de Sud-Est, Kremlinul considera că poziția radicală a Chinei este destabilizatoare și riscă să provoace un al Treilea Război Mondial.

Mao Zedong. sursa: Britannica

Cronologia tensiunilor: decenii de neîncredere reciprocă

Până la ciocnirile din 1969, resentimentele s-au acumulat printr-o serie de crize internaționale majore:

• Revoluția maghiară din 1956: Intervenția brutală a trupelor sovietice pentru a înăbuși revoluția anticomunistă din Ungaria a atras critici severe din partea Beijingului.
• „Marele salt înainte” (1958-1962): Programul radical de industrializare și colectivizare forțată inițiat de Mao a eșuat tragic, provocând o foamete soldată cu milioane de morți. URSS a criticat deschis aceste politici și a retras consilierii tehnici și ajutorul economic, adâncind falia dintre cele două state.
• Incidentul avionului U-2 (1960): După ce sovieticii au doborât un avion american de spionaj, China a criticat Moscova pentru că nu a adoptat o poziție militară mult mai agresivă împotriva SUA.
• Criza rachetelor cubaneze (1962): Retragerea rachetelor nucleare din Cuba de către Hrușciov, fără consultarea prealabilă a Beijingului, a fost privită de conducerea chineză ca o trădare lașă în fața imperialismului.
• Invazia Cehoslovaciei (1968): Înăbușirea „Primăverii de la Praga” sub doctrina Brejnev (care justifica intervenția militară în statele socialiste) i-a alertat pe liderii chinezi. Temându-se că RPC ar putea fi următoarea țintă, Beijingul a protestat vehement, a susținut poziția de independență a României și a decis să demonstreze că este gata pentru o confruntare militară.

Conflictul din insula Damanski/Zhenbao: 1,4 milioane de soldați față în față

Tensiunile acumulate au explodat de-a lungul graniței comune de 4.380 de kilometri, unde URSS mobilizase 658.000 de soldați, blocați într-o stare de alertă maximă în fața a 814.000 de militari chinezi.

La 2 martie 1969, pe o mică insulă de pe râul Ussuri, numită Zhenbao de chinezi și Damanski de sovietici, o patrulă de grăniceri sovietici a intrat în conflict direct cu forțele chineze. Schimbul violent de focuri s-a soldat oficial cu 31 de morți și 14 răniți în rândul sovieticilor, ambele tabere acuzându-se reciproc de inițierea atacului.

Răspunsul Moscovei a fost devastator: trupele sovietice au utilizat artileria grea și lansatoarele de rachete BM-21 Grad pentru a bombarda pozițiile chineze din Manciuria, lansând ulterior un asalt sângeros asupra insulei.

Rapoartele sovietice au estimat pierderile chineze la aproximativ 800 de combatanți, în timp ce propriile pierderi s-au ridicat la 60 de morți și răniți. În replică, propaganda de la Beijing a susținut că pierderile sale au fost minime, mult inferioare celor din tabăra sovietică.

Tactici hibride și capturarea tancului T-62

Confruntarea a scos la iveală primele elemente de război hibrid utilizate de armata chineză. Documentele vremii arată că trupele chineze înaintau spre pozițiile inamice camuflate în grupuri de fermieri locali și animalele acestora, îngreunând identificarea militară.

Cea mai importantă acțiune tactică s-a desfășurat însă după declararea încetării focului.

Pe 17 martie, un tanc sovietic de tip T-62, cel mai avansat tanc de luptă al URSS în acel moment, a fost avariat și s-a scufundat în apele înghețate ale râului Ussuri. La 21 martie, când geniștii sovietici au încercat să recupereze blindatul, chinezii au declanșat un baraj masiv de artilerie. Ulterior, scafandrii militari chinezi au reușit să scoată tancul din râu.

Prin inginerie inversă (reverse engineering), specialiștii de la Beijing au studiat tehnologia secretă a blindatului sovietic, folosind datele obținute pentru a proiecta viitorul tanc de luptă chinezesc de tip 69.

Astăzi, tancul T-62 capturat pe insula Zhenbao este expus ca trofeu de război la Muzeul Militar Revoluționar al Poporului Chinez din Beijing.

T-62, tanc rusesc. sursa: Wikipedia

Mutarea de șah a lui Mao și deschiderea către SUA

Din perspectiva unei analize istorice riguroase, conflictul din 1969 nu a fost doar o dispută teritorială minoră, ci o mutare de șah calculată de Mao Zedong pe două planuri.

Pe plan intern, China se afla în plin haos provocat de Revoluția Culturală și în pragul celui de-al 9-lea Congres al Partidului Comunist Chinez. Disputa militară cu un inamic extern de calibrul URSS a unit populația în jurul liderului suprem și a eliminat orice opoziție sau critică internă la adresa regimului. Pe plan extern a dat un semnal spre Vest. Până atunci, SUA priveau cu scepticism disensiunile din interiorul blocului comunist. Prin declanșarea unui conflict militar real cu URSS, Mao a dovedit definitiv Washingtonului că ruptura este reală și ireversibilă. China izolată avea nevoie urgentă de un nou „sponsor” strategic și tehnologic pentru a-și asigura dezvoltarea economică, iar Statele Unite reprezentau partenerul ideal. Această mișcare a deschis calea vizitei istorice a lui Richard Nixon la Beijing în 1972.

Finalul conflictului: de la amenințarea nucleară la diplomație

După ciocnirile de pe râul Ussuri și o serie de alte confruntări în Asia Centrală, ambele superputeri au intrat în alertă maximă, pregătindu-se pentru o potențială confruntare nucleară.

Detensionarea parțială a situației a survenit în toamna anului 1969. În drumul de întoarcere de la funeraliile liderului vietnamez Ho Chi Minh de la Hanoi, premierul sovietic Aleksei Kosîghin a efectuat o vizită neprevăzută la Beijing. Discuțiile purtate direct pe aeroportul din Beijing cu oficialii chinezi au condus la o soluție politică de urgență, suspendând temporar ostilitățile.

Deși criza imediată a fost dezamorsată, disputa de frontieră a fost doar suspendată, nu și rezolvată, ambele state continuând să își consolideze pozițiile de-a lungul graniței. Acest capitol fierbinte al istoriei celor două țări s-a încheiat oficial abia în anul 1991, când s-a ajuns la un acord diplomatic definitiv de delimitare a frontierelor.