Melodiile preferate ale lui Nicolae Ceaușescu: Romanțe, cântate de Ioana Radu și Balada lui Ciprian Porumbescu

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

De la romanțe, la muzică cultă, Ceaușescu avea gusturi interesante în materie de muzică. Un gust care a evoluat odată cu trecerea timpului.

Istoriografia regimului comunist din România tinde adesea să analizeze fenomenul dictaturii ceaușiste prin prisma discursurilor oficiale, a paradelor grandioase și a cultului personalității. Totuși, sub stratul gros de propagandă, universul privat al cuplului dictatorial ascundea preferințe culturale surprinzător de domestice, adesea în contrast total cu imaginea de „ctitori ai epocii de aur”.

Dincolo de imnurile de partid impuse la manifestațiile grandioase, memorialistica vremii și mărturiile celor din cercul zero al puterii oferă o privire inedită asupra preferințelor muzicale reale ale lui Nicolae Ceaușescu. Ce asculta dictatorul atunci când reflectoarele propagandei se stingeau?

Romanțe și melancolia unui „fiu al poporului”

Cea mai solidă sursă memorialistică privind viața privată a dictatorului rămâne volumul de confesiuni al arhitectului Camil Roguski, omul care s-a ocupat zeci de ani de amenajarea reședințelor prezidențiale, precum și relatările generalului Dumitru Burlan, fostă gardă de corp și șef în cadrul Direcției a V-a a Securității.

Contrar imaginii de ideolog rigid, în momentele de relaxare de la Palatul Primăverii sau din vilele de protocol de la Snagov și Neptun, Nicolae Ceaușescu prefera muzica tradițională românească. Slăbiciunea sa absolută erau romanțele și muzica populară veche.

Ceausescu, înconjurat de lautari. sursa: EVZ

Conform martorilor epocii, melodia de suflet a lui Nicolae Ceaușescu era „Să-mi cânți, cobzar”, o romanță profund melancolică ce evocă nostalgia și trecerea timpului. Nu de puține ori, la petrecerile restrânse de Revelion sau la zilele de naștere, dictatorul cerea lăutarilor să îi cânte această piesă, pe care obișnuia să o îngâne și singur.

O altă piesă de rezistență din repertoriul său de petrecere era „Ciobănașul” sau „Mociriță cu trifoi”, piese care îi aminteau de originile sale țărănești din Scornicești.

Ioana Radu și artiștii agreați de Cabinetul 1

Ceaușescu avea un respect deosebit pentru marii interpreți de muzică populară și romanțe ai vremii, însă o figură se detașa clar: Ioana Radu. Vocea gravă și interpretarea dramatică a artistei erau pe gustul liderului de la București.

De altfel, Ioana Radu era printre puținii artiști care își permiteau să vorbească liber în fața dictatorului, beneficiind de o formă de protecție informală datorită admirației pe care acesta i-o purta.

Ioana Radu, cântăreață de muzică populară. sursa: teatrultanase.ro/

Pe lista preferințelor se mai aflau artiști precum Gică Petrescu, ale cărui melodii de petrecere animau recepțiile oficiale, sau tânăra, pe atunci, generație de interpreți de folclor, precum cunoscuții soliști din zonele Olteniei și Munteniei.

Criteriul de selecție era simplu: linia melodică trebuia să fie clară, ușor de reținut și să nu aibă influențe considerate „decadente” sau occidentale.

Muzica simfonică și Ciprian Porumbescu

Pe măsură ce cultul personalității a escaladat în anii '80, preferințele muzicale ale lui Nicolae Ceaușescu au fost parțial instrumentalizate în scopuri propagandistice. Dictatorul a dezvoltat o pasiune pentru muzica lui Ciprian Porumbescu, în special pentru „Balada” sa.

Această lucrare simfonică, profund patriotică și încărcată de dramatism, era utilizată intens ca fundal sonor pentru documentarele omagiale. Pentru Ceaușescu, Porumbescu reprezenta arhetipul compozitorului genial, dar tragic, asuprit de imperiile străine, o narațiune istorică în care liderul comunist adora să se regăsească.

De asemenea, „Rapsodia Română” a lui George Enescu era nelipsită de la deschiderea oricărei vizite de stat majore.

Ce se cânta de ochii lumii

Pentru publicul larg, Nicolae Ceaușescu trebuia să pară atașat exclusiv de valorile internaționalismului proletar și ale național-comunismului. La congresele PCR și la vizitele de lucru, muzica preferată „oficial” devenea obligatoriu imnul „Internaționala” sau cântece patriotice precum „Tricolorul”,pe muzica aceluiași Ciprian Porumbescu, dar cu versuri modificate de partid.

În spatele ușilor închise, însă, conform volumelor scrise de foști demnitari precum Dumitru Popescu „Dumnezeu”, responsabilul cu propaganda partidului, Ceaușescu se plictisea rapid de compozițiile rigide ale compozitorilor de curte din Cântarea României.

Preferase mereu simplitatea melodiilor populare pe care le ascultase în tinerețe, o dovadă că, în ciuda puterii absolute și a încercărilor de a rescrie istoria, gusturile sale intime rămăseseră blocate în tiparele universului rural din care plecase.