Adrian Văncică, Celentano din Las Fierbinți, a depănat cu umor mai multe întâmplări triste din copilărie. Pe timpul lui Ceaușescu, românii trăiau într-o sărăcie lucie, iar cei mici erau privați de cele mai elementare bunuri.

Adrian Văncică își amintește că, în copilărie, pe vremea când România era izolată de restul Europei, îi era imposibil să creadă că ar putea să existe și o lume normală, fără lipsuri.

"Portocalele se coceau de Revelion"

"Mie mi se părea că lumea în care trăiesc era lumea în care trăieşte toată lumea. Eu nu puteam să îmi închipui că undeva, în America sau prin Europa sunt copii care se uită cu orele, cu zilele, la desene animate.

Când primeam o ciocolată, nu exista să o mânânci pe toată odată! O mâncai într-o săptămână: trei cubuleţe azi, trei cubuleţe mâine...

Mi se părea normal, că asta era realitata în care trăiam.

Mie mi se părea normal să avem portocale numai de Crăciun. Cum merele se coc toamna, în capul meu portocalele se coceau de Revelion", a spus actorul.

Îi dădea în cap cu un arătător de metal

Adrian Văncică povesteşte amuzat întâmplări din timpul vieții de elev în perioada comunistă.

"Am avut un învăţător care ne bătea... Eu acum zâmbesc, dar pe vremea aia nu era de zâmbit. Dacă eu mă apuc să povestesc lucrurile astea, lumea o să spună că sunt nebun.

Ce făcea? Erau unii în clasă care nu învăţau. Îi băga sub catedră şi dădea cu picioarele în ei.

Trecea printre noi şi avea mania asta de a te lua de perciuni. M-a luat şi pe mine de câteva ori. Şi trăgea foarte tare.

Avea un arătător de metal, cu care-mi dădea în cap. Dacă sunt cum sunt acum, ştiţi că asta mi s-a întâmplat în clasele I-IV", glumeşte el.

În genunchi, cu cartea în mână

Adrian Văncică a continuat să vorbească despre severitatea profesorilor din acea perioadă.

"Ştii cum era: îţi dădea să citeşti ceva şi apoi spunea rapid: cuntinuă tu! Şi trebuia să fii atent.

Era o vânătoare: dacă te vedea că te uiţi pe geam, pe tine era. Dacă nu ştiai, şi eu am păţit-o: la margine de rând, în genunchi cu cartea în mână.

Când treceai înapoi în bancă ce însemna: să stai cu mâinile la spate, ca la puşcărie. Parcă aveai nişte cătuşe imaginare legate la spate. Asta a fost şcoala pe care o aveam", a mai spus Adrian Văncică.