„Cineva trebuie să aibă un haos intrinsec pentru a da naştere unei stele a dansului.” (F.W.Nietzsche). Noi, românii, suntem oameni paşnici şi supuşi. Ne place mult mai mult să ni se dea decât să ne luăm singuri.

Am aşteptat împreună cu bunicii noştri mai bine de o jumătate de secol să vină americanii şi să ne scoată de sub jugul comunismului sovietic.

Am aşteptat secole, în Transilvania, să vină un Hohenzollern care să piardă războiul (dar să câştige pacea) şi astfel să devenim din nou români.

Nouă nu ne plac regulile, nouă nu ne place ordinea!

Cel mai uzitat verb este „a se descurca” („Mă descurc!”), iar noi ne lăudăm cu această artă a descurcatului („Românul se descurcă peste tot!”).

Pe de altă parte, vrem ca diriguitorii noştri să facă ordine şi să aplice legile. Urlăm din toţi rărunchii că vrem un stat de drept şi o justiţie care să ne cureţe societatea. Adică, parafrazându-l pe Caragiale: „Stat de drept, primesc! Dar să-mi dea mereu dreptate mie! Sau haos să fie, dar să-l conduc eu!”.

Deși haosul ne sperie, trăim într-o stare anomică ce riscă să devină perpetuă. Păi, dacă nu ar fi haos în legislaţie şi administraţie, ce rost ar mai avea birocraţia? Câţi dintre noi nu trăiesc bine (și cu muncă puțină) de pe urma birocraţiei? Păi, dacă nu ar fi haos în educaţie, cum am mai avea noi curajul să scriem pe toţi pereţii şi pe toate site-urile tot ce ne trece prin cap, fără nicio jenă pentru cunoaşterea precară a propriei limbi? Păi, dacă nu ar fi haos în sănătate, cum ne-ar mai muri vecinul ca să-i luăm capra? Păi, dacă nu ar fi haos în trafic, cum ne-am mai vrăji noi iubita cu depăşirile pe linia de tramvai?

Dar oricât de iubitori de haos am fi, la un moment dat obosim. Și se pare că după 26 de ani am obosit, mai avem energie doar pentru haosul din spaţiul virtual, unde putem să ne dăm elitişti, frumoşi, deştepţi şi cu „prinţipii”. Când poporul român oboseşte, atunci el este dispus să-l îmbrăţişeze pe primul venit şi să-i dea aura mesianică.

Aşa a fost în haosul de după Unirea Principatelor şi atunci l-am îmbrăţişat pe Carol I (şi am avut noroc), aşa a fost după criza din 1929 şi l-am îmbrăţişat pe Carol al II-lea (şi am avut ghinion), aşa a fost în haosul creat în 1940, după ce am pierdut Ardealul şi Basarabia şi l-am îmbrăţişat pe Antonescu (şi am avut, amestecat, şi noroc, şi ghinion), aşa a fost după Primăvara de la Praga din 1968 şi l-am îmbrăţişat pe Ceauşescu (şi am avut un ghinion imens), aşa a fost după decembrie 1989 şi l-am îmbrăţişat pe Iliescu (şi avem ghinion şi azi), aşa a fost în 2014, când l-am îmbrăţişat pe Iohannis (şi iar am avut ghinion, deşi -  săracul - ne avertizase).

După fiecare îmbrăţişare a primului Mesia venit în scara blocului, începem să analizăm şi să raţionăm. De ce oare nu puteam s-o facem înainte, nu am înţeles.

Poate pentru că mereu aşteptăm ca cineva să ne zică ce trebuie făcut şi pe cine să îmbrăţişăm. Poate pentru că niciodată nu am îmbrăţişat un cerşetor sau un copil al străzii.

Revenind la cotidian, cred că ne aflăm în freamătul declanşării unui haos imens. Politic, cultural şi religios. După ce 26 de ani nu ne-am implicat în afacerile cetăţii, acum fiecare dintre noi are ceva de strigat şi fiecare e sigur că deţine adevărul absolut. Obosiţi de greutăţile cotidianului, obosiţi de economia capitalistă în perpetuă tranziţie, vrem să ne aşezăm într-un fel şi atunci căutăm personajul mesianic pe care să-l îmbrăţişăm şi care să ne aducă linişte şi pace.

Căutăm, eu poate cel mai mult, un despot luminat, care să pună japca pe ei, care să facă ordine în ţară şi care să ne răzbune toate frustrările, suferinţele. Și care să ne îndeplinească toate nevoile! Cum nu-l găsim în scara blocului, îl căutăm în istorie şi urlăm patriotard să fie ca Antonescu, ca Horia Sima, ca Zelea Codreanu, să semene cu Carol I, să facă ordine ca Ceauşescu. Dacă niciunul dintre vecini nu seamănă cu imaginea noastră despre Mesia, mergem peste graniţe şi îl pupăm pe Putin sau Trump, după gusturile fiecăruia.

Ţara are nevoie de lider şi suntem prea grăbiţi în a-l alege. Oare nu cumva liderul se află în fiecare dintre noi?

Oare nu cumva, dacă ne vom face noi ordine în viaţă şi în idei, am putea deveni Mesia, Putin sau Trump, tot după gusturile fiecăruia?

Ca să nu fim ipocriţi, haideţi să vedem ce ar trebui să facem pentru a deveni propriul nostru salvator.

Să-l analizăm pe domnul Popescu. Domnul Popescu lucrează la Ministerul de Finanţe, e birocrat din tată-n fiu, dar pentru prieteni se dă tehnocrat. Tatăl domniei sale a fost tot tehnocrat, tot la minister, dar într-o altă orânduire. Bunicul avea origine sănătoasă şi a venit în Bucureşti în ‘45 călare pe un tanc sovietic, strigând ca toţi oportuniştii vremurilor „davai ceas, davai moşie, harașo tovărăşie!” Domnul Popescu a moştenit din familie o experienţă vastă, tatăl şi bunicul au lucrat pe rând cu Pactul de la Varşovia, cu CAER-ul, apoi cu FMI-ul, NATO şi UE. Domnul Popescu este apolitic. Poate fi în acelaşi timp şi comunist, şi capitalist, şi naţionalist, şi extremist.

Depinde care e trendul politic al zilei şi depinde mai ales de cine este la putere. Familia Popescu a trecut în ultimii 70 de ani prin nenumărate schimbări ideologice, astfel încât are în sertar principiile necesare supravieţuirii în caz de orice calamitate electorală. Domnul Popescu nu a aruncat nicio hârtie din arhiva familiei, le are pe toate inventariate pe căprării.

Domnul Popescu are o educaţie aleasă, deşi cam amestecată. A făcut liceul pe vremea lui Ceauşescu, la „24”, actualul „Jean Monnet”. Apoi, după un an de ASE, a fost trimis la bursă, la Paris. După ce a învăţat vreo doi ani franceză, a făcut un master de 2 ani la Harvard Kennedy School, în politici publice. Ca să-i plătească şcoala, tatăl a vândut casa unei mătuşi, pentru că nu avea nimic pe numele său în declaraţia de avere. Reîntors la Bucureşti, şi-a completat studiile cu un doctorat la SNSPA şi cu Școala de Jurnalism.

Domnul Popescu lucrează din 1994, de când a terminat liceul. A muncit din greu, ca Sisif, la Departamentul Mişcării şi Aprobării Hârtiilor din Ministerul de Finanţe. Munca nu şi-a întrerupt-o cât timp a fost la studii în străinătate, tocmai pentru a nu pierde nicio schimbare produsă în birocraţia tranziţiei. La întoarcere, şi-a reluat postul şi a fost imediat avansat la Departamentul Care Face Bugetul, la domnul Gherghina. A eleborat şi un algoritm care poate transforma orice buget şi plan cincinal într-o politică publică pe termen lung, apreciată până şi la Bruxelles.

Domnul Popescu are relaţii amicale cu toţi foştii miniștri de finanţe şi cu familiile lor. Nu a refuzat niciodată pe nimeni, nici măcar un secretar de stat interimar. Domnul Popescu a fost creat din haosul intrinsec al tatălui şi bunicului şi este de multă vreme o stea a dansului. Dansează perfect printre partide, curente şi aripi rivale, poate amesteca fără a face confuzii deficitul de cont curent, MTO-ul, politica monetară a BNR-ului şi Tezele de la Mangalia. În Ministerul de Finanţe, i se mai spune şi „Vizionarul”. A intuit că ţara va ajunge să apeleze la tehnocraţi şi acum este deja Secretar de Stat cu bugetul şi membru în 14 consilii de administraţie, la ultimele 14 societăţi cu capital de stat, neprivatizate.

Dar domnul Popescu a obosit în ultima vreme. Are deja 14 telefoane mobile, toate pe cartele prepaid, nu mai mănâncă niciodată de două ori în același restaurant şi nu se afişează de două ori cu aceeaşi persoană la prânz sau cină. A trebuit să-şi vândă vila din Pipera şi s-a mutat la bloc, în Drumul Taberei. A renunțat și la ultima nevastă, de 28 de ani, și a reluat-o pe prima, pentru că era singura obișnuită să trăiască în Drumul Taberei. Și-a donat Mercedes-ul unui ONG care se ocupă cu combaterea corupţiei şi şi-a luat un Logan.

A renunţat la grătarele cu mici şi bere şi în fiecare weekend se duce la câte un azil de bătrâni sau la o creşă cu copiii străzii să doneze alimente şi haine. Cum până acum a fost chemat de 54 de ori la DNA, evident doar în calitate de martor, a ajuns să cunoască mai mulţi avocaţi decât finanţişti şi asta îl oboseşte şi mai mult. Aşa că domnul Popescu ar dori să-şi schimbe viaţa, să se aşeze şi dânsul la casa lui şi să poată să-şi mănânce pensia liniştit. Caută disperat un Mesia, ca să facă ordine în ţară şi să se termine cu brambureala asta politico-juridico-economică.

Să vedem acum ce-ar trebui să facă domnul Popescu pentru a se salva.