Românii, dar nu doar ei, sunt învățați cu exagerările și răstălmăcirile din declarațiile politicienilor. Cu cât o democrație este mai slabă sau mai pe ducă, cu atât desfigurarea adevărurilor este mai crasă. De la cosmetizarea unor realități care urmărește „tragerea pe propria turtă” a unor merite, sau „aruncarea pisicii moarte” în curtea partidului advers, pentru alungarea unei vini sau a unei intenții păguboase cetățeanului, ori pentru compromiterea adversarului, politicienii nu economisesc nicio muniție. Este drept, cazurile în care din alb se face de-a dreptul negru sunt destul rare dar cu atât mai demne de semnalat. Am avut unul, de o sfruntare uluitoare, chiar săptămâna trecută.

 

Miercuri, 10 mai, 2023, Parlamentul a adoptat Proiectul de Lege privind organizarea activității de prevenire a separării copilului de familie. Adoptarea s-a făcut pe fondul unor proteste organizate de AUR în preajma intrărilor în Casa Poporului, care au degenerat în violențe la adresa unor parlamentari.

Motivul invocat de George Simion a fost acela potrivit căruia legea ar institui măsuri aidoma celor din țările nordice, acolo unde autoritățile pot lua un copil din mijlocul familiei sale. Nimic mai fals, dar minciuna debitată de liderul AUR a prins, în ciuda tuturor explicațiilor date de inițiatorii legii, sau de cei care s-au ostenit să citească proiectul.

Legea obligă autoritățile la identificarea copiilor aflați în „risc de separare de familie” și definește clar acest risc ca fiind „orice situație, acțiune sau inacțiune care afectează dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală ori socială a copilului, în familie sau în comunitate, pentru o perioadă determinată de timp și care este constatată de către serviciul public de asistență socială”.

Contrar afirmațiilor liderului AUR, George Simion, legea vizează exact diminuarea riscul de separare a copilului de familie, prin sprijinirea familiilor din grupele de risc, foarte clar definite în lege, în baza unor criterii care țin de „situația economică și condițiile de locuit precare existente”, „situația socială și mediul nepotrivit creșterii și educării copilului”, „starea de sănătate precară a unuia sau a mai multor membri ai familiei”, „nivelul de educație scăzut al membrilor familiei”, „mediul abuziv, violent existent în familie” și „comportamentul delincvent, părăsirea repetată a domiciliului, consumul de alcool și de droguri, tentativă de suicid și abandonul școlar”.

După identificarea și înregistrarea copiilor cu astfel de vulnerabilități, sprijinirea familiilor din grupele de risc se va face, de la caz la caz, în principal prin „acordarea de ajutoare de urgență familiilor care au în îngrijire copii expuși riscului de separare de familie și care se confruntă cu o situație economică și condiții de viață precare”, „abilitarea/reabilitarea copilului cu dizabilități expus riscului de separare de familie”, „servicii de intervenție psihologică și psihoterapeutică” și prin „organizarea de cursuri de dezvoltare a abilităților parentale pentru familiile care au în îngrijire copii expuși riscului de separare de familie”.

Din „Expunerea de motive” reiese în cel mai clar mod cu putință că legea are drept scop fundamental exact sprijinirea rămânerii copiilor cu dificultăți în familiile lor:

„În România, încă există practici ale unor autorități locale, mai ales din comunitățile mai slab dezvoltate și lipsite de servicii pentru copil și familie, de a separa cu ușurință copilul de familie, pe motiv că familia este săracă, comunitatea neputincioasă, iar copilului i-ar fi mai bine într-un serviciu de tip rezidențial al DGASPC, căci centrele modernizate ar oferi toate condițiile ce îi lipsesc copilului în familie. Atât timp cât aceste practici și credințe sunt răspândite (la nivelul autorităților dar și al populației), serviciile de prevenire a separării copilului de familie și cele de suport din comunitate au slabe șanse de a primi atenție și de a fi dezvoltate.”

Din toate astea, George Simion s-a făcut că înțelege fix pe dos. Sau poate nu s-a făcut, ci doar atât îl duce mintea. În orice caz, adepții AUR care s-au dat în stambă în fața clădirii Parlamentului și-au însușit poziția șefului și au tunat-o în trompete: „Nu cedăm, pe copiii îi apărăm!”, „Nu aveți dreptul să furați copiii României”, „Firea, să știi - noi nu vindem copii!” și alte alea, fără nicio legătură cu realitatea, ba chiar împotriva ei.

George Simion a învățat cel mai probabil de la Școala „Florian Coldea” cea mai jegoasă metodă de propășire politică, atragerea atenției și a încrederii publicului prin stimularea emoțională a fricii. Ce este mai de spaimă pentru orice om normal, decât pierderea copilului? Să arunci în joc o asemenea stratagemă, să-ți bați joc de sufletul celor care se uită în gura ta, este sub orice standard care definește chiar și precar demnitatea bipezilor care aparțin speciei umane. Dar nu de George Simion sunt mirat, ci de doi apropiați ai săi care tac, de Dan Tanasă și de Claudiu Târziu, oameni pe care credeam că îi cunosc și de care până de curând nu mă îndoiam. Cum să-ți faci treaptă pe scara politică din suferințele zecilor poate sutelor de mii de copii amărâți ai României. Cum? Cât de decăzut să fii? Ei bine, exact atât cât arată George Simion că este.