Euro 2024 nu a fost, cel puţin pentru noi, românii, doar o simplă competiţie sportivă. Pentru că dincolo de rezultatele obţinute de băieţii noştri, a fost şi o veritabilă şcoală la care s-a predat şi altceva decât fotbal.

Performanța la Euro 2024, peste valoarea echipei

Nu am să mă refer la performanţele obţinute de Echipa Naţională. Sunt comentatori mult mai calificaţi decât mine care au făcut deja acest lucru şi încă îl mai fac, aducând argumente pertinente.

Ca simplu suporter, pentru că, nu-i aşa, toţi ne pricepem la fotbal, eu cred că performanţa pe care am obţinut-o a fost mult peste valoarea echipei. O performanţă pe care am aşteptat-o atâta timp şi de care aveam atâta nevoie. Aveam nevoie să umplem din nou un stadion îmbrăcaţi în tricourile galbene. Aveam nevoie să nu mai plecăm acasă cu capul în pământ că am mai ratat încă o calificare.

Aveam nevoie ca după câte un meci în care mâncam bătaie de la vreo naţională care făcea cu noi prima performanţă din viaţa ei, să nu mai tot facem clacule, care de care mai fanteziste, că încă mai avem şanse.

Şanse teoretice care, desigur, nu s-au materializat niciodată, pentru că adversarii care ne ţineau acasă ori refuzau să cadă cu avionul, ori nu refuzau să se prezinte la vreun meci. Aveam nevoie să cântăm din nou Imnul cât să răsune stadionul. Aveam nevoie să ieşim iar la Universitate, cu steaguri Tricolore, strigând în cor numele ţării noastre: „România, România”!

Lecția Tricolorilor la Euro 2024

Nu performanţa sportivă este subiectul meu, ci lecţia pe care Tricolorii ne-au dat-o nouă, tuturor. Faptul că spiritul de echipă, truda împreună, pentru un scop înalt, poate învinge chiar atunci când pare că nu ai nicio şansă, sau şansele de izbândă sunt minime.

Dacă îi vom lua individual, fotbaliştii noştri, deşi unii dintre ei au făcut adevărate minuni în timpul meciurilor, nu sunt valori internaţionale. Nu joacă la mari cluburi şi nici nu sunt titraţi, aşa cum sunt adversarii.

Pare incredibil ca un portar de la Gaziantep, o echipă nu de frunte din campionatul Turciei, care nu este nici el unul dintre cele mai puternice din Europa, să fie pe picior de egalitate, dacă nu cumva mai bun decât portarul Reginei Champions League, Real Madrid. Florin Niţă al nostru, faţă de Andriy Lunin, care atenţie, îl ţine pe bară pe Thibaut Courtois. Lunin costă, probabil, mai mult decât jumătate din echipa noastră.

Dar dincolo de această excepţie, cea care a realizat performanţele la EURO 2024 este echipa. În câteva publicaţii străine s-a scris că Naţionala României este o echipă mediocră. Poate că au dreptate. Depinde cu ce compară. Dar cu atât mai importantă este lecţia pe care a dat-o această echipă mediocră. Individual, nu are valori de talie mondială. Împreună, „mediocrii” au câştigat grupa. Ba încă i-au mai şi dat celebrului Lunin, trei goluri.

Trebuie să scăpăm de complexe

Aceasta cred eu că este prima lecţie de la EURO. Că trebuie să scăpăm de complexe. Că nu trebuie să ne mai impresioneze blazonul nimănui, oricât ar fi de strălucitor. Că putem şi noi ceea ce pot unii care au mult mai multă fală decât noi. Trebuie doar să fim uniţi. Să ne fie Tricolorul îndrumare şi Imnul îndemn şi îmbărbătare.

A doua lecţie, pe care am predat-o noi Europei şi lumii a fost că suntem un popor civilizat, care îşi merită din plin locul de cinste la masa Europei. Li s-a spus „Zidul galben”. De fiecare dată, peste 35 de mii de suporteri însoţeau echipa naţională în oraşele unde juca.

Au inundat localităţile, le-au colorat în galben, în roşu şi în albastru, au cântat, au dansat hore în piaţa publică, s-au bucurat, au încurajat în momente grele, au cântat Imnul, ca pe un strigăt de luptă în momentele grele. Nu s-a spart un geam. Nu a fost arestat nimeni. Suntem în partea de jos a clasamentului galeriilor sancţionate de UEFA.

Cei doi Hagi și Euro 2024

A treia lecţie este de fapt o constatare amară. S-au găsit nişte nimeni, care să facă mişto de coteţ de găini de lângă veceul din fundul curţii, de Ianis Hagi. Nu despre felul în care a jucat. Să nu uităm că el a scos lovitura de pedeapsă care ne-a ridicat din nou pe primul loc, de pe ultimul unde ne aruncase golul lui Ondrej Duda.

Au găsit de cuviinţă să râdă de plasa pe care medicii i-au aşezat-o pe cap. Uitând că Hagi nu intrase în teren cu acel fileu pe cap pentru că nu-i stătea freza bine, ci i-a fost pus de către echipa medicală pentru că un adversar i-a spart capul în timpul jocului. Să fie oare de râs că, deşi cu capul spart, Ianis Hagi a rămas în teren să joace pentru România?

Aşa cum tatăl său, în 1994, slăbise de fiecare dată aproape 10 kilograme în nici două ore, alergând să batem Columbia şi Argentina. Nişte anonimi care nu ştiu că umorul este un atribut al oamenilor inteligenţi, aşa au crezut. Că e de râs că Ianis Hagi a jucat cu capul bandajat pentru că un adversar i-a spart capul.

Lor, eu le opun pe cei 35 de mii de suporteri exemplari, „zidul galben” de care să se izbească şi să-şi revină din reveria miştoului de proastă calitate.

Editorialul video, aici