Ca simptome specifice ale depresiei reactive întâlnim dispoziţia depresivă, iritabilă, irascibilitatea, nervozitatea sau scăderea pragului de toleranţă la frustrare. Bolnavul poate să zâmbească sau chiar să nege schimbarea de dispoziţie, dar se plânge în schimb de dureri persistente (cel mai frecvent întâlnite fiind durerile de spate) care nu cedează la antalgice şi care, de obicei, nu au o cauză fiziologică sau de alte suferinţe somatice.

 

La fel, poate să prezinte accese de plâns sau, dimpotrivă, să acuze incapacitatea de a simţi emoţiile. Manifestările psihologice asociate sunt exprimate prin lipsă de încredere în propria persoană, cu stimă de sine scăzută, indecizie, scăderea capacităţii de concentrare, retracţie socială, gândire pesimistă, auto-învinovăţire. Pot să apară senzaţia de oboseală, agitaţie, modificări de greutate corporală, tulburări de somn, tulburări de dinamică sexuală.

 

Conform cercetătorului japonez (țara care se confruntă cu cea mai mare rată a suicidului în lume) Katsuhiko Fukuda, de la Soka Clinic of Psychosomatic Medicine, clasificarea istorică a depresiei în formele „reactive" (sau „exogene") și „endogene" nu a produs progrese remarcabile în imaginea clinică sau pe termen lung.

 

 Aceasta poate fi cauzată de interacțiunea reciprocă dinamică între evenimentele de viață și geneza depresiei, care poate fi observată din punct de vedere sociologic, psihologic sau biologic. Chiar dacă depresia este caracterizată ca o boală episodică, studii prospective au descoperit că recurența este mai degrabă normala decât o excepție.

 

Mai mult, dovezile concludente susțin o „ipoteză de aprindere” în care episoadele depresive sunt declanșate mai ușor în timp, ca proces care se produce prin scăderea pragului de impact pentru evenimentele de viață stresante (sensibilizarea la evenimente minore) sau prin creșterea dereglărilor spontane, ambele indicând efectele progresive ale depresiei.

 

Analiza riscului de recurență într-un mare studiu pe gemeni a sugerat, de asemenea, o contribuție genetică, deoarece pacienții cu risc genetic crescut sunt mai ușor de comparat și prezintă o asociere mai scăzută între evenimentele de viață stresante și debutul episoadelor depresive, comparativ cu pacienții cu risc genetic scăzut.

 

Diagnosticul pozitiv al depresiei reactive se datorează unei legături clare a imaginii clinice cu factorul de stres primar. Astfel, în prima conversație, prin interogarea pacientului, medicul poate face deja concluzii inițiale și poate prescrie alte metode de investigare. Diagnosticul diferențial în astfel de cazuri se realizează între forme reactive și endogene de depresie. De asemenea, trebuie excluse afecțiunile mai grave care necesită terapie specifică.

 

Diagnosticul diferențial se efectuează în conformitate cu o schemă care ia în considerare registrul nevrotic și psihotic, precum și caracteristici specifice – prezența caracterului sezonier Jaspers, asocierea cu cauze traumatice, rezistență, iar intensitatea este afectată de fluctuațiile diurne ale simptomelor, tendințe suicidare, autocritica, devalorizare, componente de diagnostic pozitiv.

Continuarea pe: lapsihiatru.ro

Anamaria Ciubară este unul dintre cei mai cunoscuți medici psihiatri. După o experiență de peste 10 ani la Institutul de Psihiatrie Socola Iași, acum își desfășoară activitatea la Spitalul de Psihiatrie ”Elisabeta Doamna” din Galați. Este medic primar psihiatru, conferențiar universitar la Universitatea ”Dunărea de Jos”, Facultatea de Medicină și Farmacie, catedra de Psihiatrie, și editor la American Journal of Psychiatry and Neuroscience. De asemenea, colaborează cu Clinica Medlife din Galați și cu clinica Helicomed din Iași.