Cât de curând, atunci când ne vom face bilanțul, va trebui să ne răspundem la multe întrebări. Printre ele, una foarte gravă. Faptul că acum 23 de ani, în anul 2007, România suspenda obligativitatea efectuării stagiului militar, nu ne-a castrat ca nație? Nu am devenit un popor lipsit de acele calități necesare trecerii prin cumpene?

Scriam acum vreo doi ani că, la desființarea obligativității efectuării stagiului militar, mulți părinți s-au arătat îngrijorați, dar fără să ducă îngrijorarea până la a reacționa în vreun fel:

Mulți tați cu părul către încărunțeală și cu mințile spre coacere, dar și unele mame dispuse să accepte că odorului îi trebuie un brânci în apă, ca să învețe să înoate, să treacă apa și prin viață fără să se înece, au devenit îngrijorați și preocupați de golul din devenirea odraslei. „Ce-i va trezi pe ăștia la realitate, când n-om mai fi noi, sau când om fi bătrâni, și când îi va pocni viața de nu s-or mai putea ridica?”,  era doar un gând pe care însă părinții îl alungau fals-liniștitor: „Ei, lasă, nu mai este ca pe vremea noastră!”

Cum se întâmpla minunea asta a transformării copilului în bărbat? Simplu! De la oraș sau de la sat, flăcăul învăța acolo, la oaste, că nu este el buricul pământului și că Istoria este făcută deseori din momente decisive, în care supraviețuiești doar dacă ai rost ca parte, doar ca albină într-un stup, la o adică, chiar ca lup în haită, altfel te ia dracul și pe tine, și pe cei dragi ție, cu tot cu lumea ta, cea pe care o știai a fi Univers de neclintit. Acolo, la oaste, deprindeai bărbăția, adică acea trăsătură esențială posturii de stâlp într-o familie și în societate, calități fără de care respectul de sine și al celor din jur nu pot exista.

Nu vreau să ne răspundem acum, ci doar să ne gândim serios dacă am făcut bine atunci când le-am permanentizat copilăria celor care ar fi trebuit să fie astăzi bărbați. Să ne răspundem după ce va trece urgia. Dar să o facem astfel încât generațiile viitoare să ne fie recunoscătoare.

Te-ar putea interesa și: