„Omul nu a fost creat pentru a fi fericit, ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va ţine în cursă, până la sfârşit…”. Este unul dintre citatele despre iubire şi esenţa fericirii care îi aparţin lui Octavian Paler. Iubirile frumoase, adesea siderale, au fost tratate pe larg în literatură, de la „Cântarea cântărilor” şi până în prezent.
O frumuseţe aparte, prin intensitate, zbucium şi puterea de a suporta sau chiar de a genera nefericire, tocmai atunci când aceasta este dorită mai mult, o au iubirile înterzise, maladive, care au fost izvorul de inspiraţie pentru reale opere de valoare ale literaturii române.
Triunghiul conjugal
Ana, Ghiţă şi Lică Sămădăul Cu sufletul stricat de indiferenţa lui Ghiţă sau, mai degrabă, de o schimbare radicală a ordinii priorităţilor acestuia, Ana, crâşmăriţa din „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici, suferă o pervertire sufletească. Ea are o atracţie maladivă faţă de Lică Sămădăul, staroste de porcari şi fante rural. Nu îl iubeşte pe Lică, ci doar se simte protejată de acesta, se simte femeie. Conştientă de nefirescul sentimentelor, dar şi furioasă pe transformarea mercantilă a blândului Ghiţă, Ana cade definitiv în braţele lui Lică, într-o confuzie totală creată de încercarea de a identifica răul:
„Acu rămâi. Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”.
Trezit brusc la realitate, de gelozie, Ghiţă recurge la gestul suprem de iubire şi hotărăşte să o elibereze pe Ana prin moarte:
„Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor ş…ţ Ghiţă începu şi el să plângă, o strânse la sân şi îi sărută fruntea”.
Astfel se rupe tripticul format la Moara cu noroc.
Sia, Lina şi Rim
Triunghiurile conjugale formate pe baza unor pasiuni bolnave sau doar din considerente pecuniare abundă şi în ciclul de romane al Hortensiei Papadat-Bengescu. „Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns” şi „Rădăcini” prezintă o lume decrepită care, la un moment dat, gravitează în jurul unui alt Lică, de această dată Trubadurul, pe numele adevărat Vasile Petrescu, „o lichea simpatică”. În tinereţe, acesta a avut o legătură fugară, cu „buna Lina”, din care s-a născut Sia, tăinuită de mama sa în casa doctorului Rim. Între nătânga Sia şi Rim au loc legături incestuoase care nu generează niciun fel de remuşcări în mintea doctorului parvenit.
Izgonită din casa Rimilor, de propria mamă, Sia se instalează în apartamentul gemenilor cretini Hallipa, cu care convieţuieşte până moare, în urma unei întreruperi de sarcină. Lică Trubadurul, Ada Razu şi prinţul Maxenţiu
Alt triunghi sentimental, cel mai puternic din Ciclul Hallipa, este cel format din făinăreasa Ada Razu, prinţul ftizic Maxenţiu şi Lică Trubadurul.
Măritată dintr-un capriciu pecuniar cu bolnavul Maxenţiu, acesta, la rândul său, acceptând-o pe ţigancă pentru a se salva de la ruină, Ada Razu trăieşte într-o continuă duplicitate cu Lică Trubadurul pe care, pentru a-l avea în permanenţă în apropiere, dar şi pentru a-şi justifica adulterul, îl face „maestru de echitaţie”. Iubirea făţişă este, în final, acceptată de toţi.
Iubiri bolnave Incertitudine
Mult prea lucid, filosofic şi trăindu-şi propria dramă , personajul lui Camil Petrescu din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este măcinat de incertitudinea în iubire. Ştefan Gheorghidiu îşi iubeşte soţia, pe Ela, însă ea este produsul societăţii şi, vrând-nevrând, tânărul se vede nevoit să participe, de dragul ei, la viaţa mondenă.
În schimb, Ela nu împărtăşeşte pasiunile soţului său. Frumoasă, dar cât se poate de obişnuită, ea îl urmează pe Ştefan de teama de a nu fi curtat de alte femei. Mai mult decât orice, tânăra are nevoie de tandreţe şi dovezi mărunte de iubire. În schimb, Gheorghidiu, căutător al iubirii absolute, vede dincolo de suficienţă. Dragostea lui este mereu în alertă şi plină de peripeţii. Găseşte câte ceva suspect în fiecare gest al Elei:
„Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o, făcând probleme insolubile din interpretarea unui gest, din nuanţa unei rochii şi din informarea lăuntrică despre cine ştie ce vizită la vreuna dintre mătuşile ei”.
Astfel, deranjat de comportamentul social al soţiei sale, de avansurile făţişe pe care cuceritorul Gregoriade i le face acesteia, convins fiind că ea îl înşală, eroul lui Camil Petrescu alege războiul drept cale de limpezire sufletească.
Iubire lucidă şi patimă ucigătoare
Ion al lui Rebreanu iubeşte dual, însă la fel de pătimaş. Pământul şi Florica sunt cele două sfere în jurul cărora gravitează feciorul de ţăran din Prislop.
Pe Ion, „iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ, trebuie. De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”.
Aşa a constatat flăcăul că dragostea nu asigură fericirea conjugală.
„Dragostea nu ajunge în viaţă… Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa se pomenea cu gândurile după Ana…”. Pe care o ia de soţie şi o lasă să se perpelească până în ultima clipă a vieţii.
Iubit deopotrivă de Florica şi de Ana, Ion alege dezmierdarea celei dintâi şi averea celei din urmă. Cu fundamente nesănătoase, aceste patimi atrag după ele tragedii. Moartea protagonistului este pedeapsa pe care el o primeşte pentru cele două iubiri nefireşti. În căutarea iubirii perfecte
De cele mai bolnave experienţe sufleteşti are parte „cel mai iubit dintre pământeni”. Cu multe experienţe erotice – Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy- Victor Petrini este într-o permanentă căutare a iubirii absolute. Sincer şi lucid până la durere, eroul găseşte în închisoare locul prielnic pentru a se regăsi. Fascicule ale existenţei au ca punct comun femeia.
Nineta a fost iubirea adolescentină.
„Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor”.
Urmează relaţia cu Căprioara. Aceasta îl răneşte cumplit şi, după ce se regăsesc, constată că „iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă planetă şi facem ochi uluiţi când dăm de cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră”.
„(…)în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să-ţi dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urâţenie a chipului pe care o observi stupefiat (şi era curios cum vedeam pentru întâia oară că această fată era de fapt urâtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeaşi), sugestia că nu e nimic de spus şi că trebuie să înţelegi exact ceea ce vezi şi să nu-ţi faci iluzii, nu te înşeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva”.
Ajuns profesor de filozofie, Victor se căsătoreşte cu Matilda, soţia prietenului său, Petrică. Condamnat fără justificare, Petrini ajunge să-şi ispăşească pedeapsa într-o mină, apoi la canal. După ce este eliberat, constată că Matilda l-a părăsit. La scurt timp, se îndrăgosteşte nebuneşte de Suzy Culale. Are însă o altercaţie cu soţul acesteia, pe care îl omoară şi ajunge din nou în închisoare. De data aceasta, din iubire. „Există ceva curat în iubire? De ce se mai iubesc oamenii dacă trebuie să se despartă? De ce mai fac copii dacă pe urmă îi părăsesc?”, au fost numai câteva dintre întrebările la care Victor Petrini a căutat răspuns.
Fără pretenţie de epuizare a temei, exemplele pot continua cu „Enigma Otiliei” şi triunghiul Felix-Otilia-Pascalopol sau tripticul Gheorghe-Anca-Dragomir din „Năpasta” lui I.L.Caragiale.
Recomandările noastre
