Istoricul Ioan-Aurel Pop explică de ce românii au rămas un popor latin într-o mare de slavi și migratori

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Istoricul și academicianul Ioan-Aurel Pop, într-un amplu material publicat pe Facebook explică moștenirea contemporană a latinității. Am citit cu atenție ceea ce a scris și cred că merită transmis și altora. Este o abordare mult prea interesantă ca să nu o marcăm în “Evenimentul Istoric”.

Românii, gintă latină

Ce spune Ioan-Aurel Pop? Începe cu harta etnică a Europei care oferă un peisaj fascinant. Popoarele continentului sunt, în proporție de aproape 90%, germanice, slave și romanice. Restul spațiului este completat de greci, fino-ugrici (unguri, finlandezi, estonieni), albanezi, celți sau basci.

În timp ce slavii s-au extins până la Vladivostok, iar germanicii domină planeta prin intermediul limbii engleze, despre neolatini s-a creat o prejudecată nedreaptă. Suntem priviți adesea ca fiind mai puțin productivi, lipsiți de spirit practic, mai degrabă poeți și iubitori de “dolce far niente”. Istoria desființează însă acest mit, dovedind că moștenirea latinității este pilonul lumii moderne.

Pentru noi, românii, această moștenire are o semnificație aparte, spune academicianul: suntem singurul popor de gintă latină care a supraviețuit unei „mări” slave și migratoare, păstrându-și cu îndârjire limba și identitatea.

Cum au transformat românii kebabul otoman în cel mai apreciat fel de mâncare: micii. Din Istanbul la București

Meta lansează abonamente plătite la Instagram, WhatsApp și Facebook. Urmează Meta One

Columna lui Traian, detaliu. sursa: Britannica

Insula de latinitate din estul Europei

În timp ce neolatinii din vest (italienii, spaniolii, portughezii și francezii) s-au bucurat de continuitate geografică și au cucerit orizonturile oceanice, românii au realizat o altfel de performanță istorică, la fel de eroică: supraviețuirea.

Astăzi, româna este limbă oficială în două state europene (România și Republica Moldova), fiind singura reprezentantă compactă a Romei în estul continentului. În timp ce spaniola domină în 20 de țări, franceza în 30, iar portugheza în 10 (având ca bastion Brazilia), românii au asigurat permanența Romei la Dunăre și la Marea Neagră.

Româna a rămas o fortăreață lingvistică ce a conservat structura gramaticală a latinei într-un mod mai fidel decât multe dintre surorile sale occidentale.

De la exploratorii oceanici la rezistența carpatică

Atunci când neolatinii din vest descopereau lumea, românii își apărau pământul, asigurând indirect liniștea necesară acestor mari descoperiri. În timp ce Marco Polo călătorea în China, iar Bartolomeu Diaz, Cristofor Columb, Amerigo Vespucci, Fernando Magelan sau Pedro Cabral dominau oceanele și trasau granițele Lumii Noi prin Tratatal de la Tordesillas, românii ridicau ziduri de apărare în fața expansiunii otomane.

Fără această barieră defensivă din Carpați și de la Dunăre, marile puteri latine din vest nu ar fi avut luxul de a trimite flote peste oceane sau de a domina America de Nord și de Sud, de la Rio Grande până în Patagonia.

Arhitectura spiritului și mișcarea de emancipare

Geniul latin s-a manifestat în vest prin arhitectură urbană și artă, avându-i ca exponenți pe Giotto, Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Rafael. Din Italia a pornit mișcarea comunală și ideile de libertate care au modernizat lumea.

În mod similar, în spațiul românesc, conștiința latinității a fost motorul emancipării naționale. Cărturarii Școlii Ardelene și, mai târziu, generația pașoptistă au folosit argumentul originii romane pentru a cere drepturi egale și libertate.

Pentru români, redescoperirea legăturilor de sânge cu Roma nu a fost doar un exercițiu cultural, ci însăși arma politică prin care s-a construit România modernă.

Scoala Ardeleană. sursa: Evenimentul istoric

Limba franceză și secretul latinității globale

Timp de secole, Franța a dictat tonul în cultură și diplomație, limba franceză devenind instrumentul universal al elitelor învățate, de la curțile regale până în saloane. Influența ei a fost atât de mare încât a transformat inclusiv limba engleză. Deși de origine germanică, engleza are astăzi aproximativ 60% din vocabular provenit din limba latină, datorită influenței normande și franceze.

Pentru români, această realitate a facilitat procesul de „re-latinizare” din secolul al XIX-lea. Intelectualii noștri au apelat la limba franceză pentru a moderniza vocabularul românesc, înlocuind termenii slavi sau otomani cu neologisme de origine latină, integrând astfel definitiv țara în circuitul cultural occidental.

Marea excepție a numelui: românii și amintirea Romei

Când privim numele popoarelor romanice de astăzi, descoperim un paradox istoric fascinant, sesizat de istoricul Ioan-Aurel Pop: etnonimele lor nu mai amintesc deloc de Roma sau de statul roman.

Italienii își trag numele de la o noțiune geografică. Spaniolii poartă tot o denumire geografică, de sorginte feniciană. Francezii au împrumutat numele triburilor germanice ale francilor. Provensalii vin de la substantivul comun provincia. Catalanii vin de la o fuziune de populații germanice și sarmatice (Got-Alania).

Cu o mare, cel puțin pentru noi, excepție, românii!

Este o excepție atât de neobișnuită, încât mulți contemporani nu și-o explică sau o interpretează greșit. Unii cred, în mod eronat, că numele nostru a fost inventat de elita obsedată de latinitate a Școlii Ardelene în secolul al XVIII-lea. Alții îl atribuie umaniștilor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea care studiaseră în Occident și în Polonia.

Cei mai ignoranți confundă chiar numele românilor cu cel al romilor, sub influența migrațiilor din ultimele decenii.

Adevărul științific este însă clar: românii s-au numit întotdeauna „români” sau „rumâni”, încă de la începuturile lor ca popor.

Dubla identitate: român și vlah

Românii au avut întotdeauna două nume, situație comună și altor popoare (cum sunt elenii numiți greci sau germanii numiți Deutschen).

În timp ce „român” este numele intern, „vlah” este numele dat de străini.

Remarcabil este că ambele denumiri trimit la latinitate: „român” provine direct din romanus, iar „vlah” (derivat, se pare, din numele tribului celtic romanizat Volcae) desemna în Evul Mediu persoanele care vorbeau latinește.

De altfel, vecinii noștri îi numeau în trecut prin termeni aproape identici (vlasi / olaszok) atât pe români, cât și pe italieni.

Port popular, gravură sec XIX. sursa: MNIR

De ce s-a păstrat numele roman la Dunărea de Jos?

Păstrarea numelui de roman în spațiul carpato-danubian, spre deosebire de Occident, a fost favorizată de câteva cauze istorice precise.

• Izolarea geografică: Fiind separați de restul lumii romanice, românii nu au avut nevoie să își schimbe numele pentru a se diferenția de alte popoare latine.
• Delimitarea de migratori: Într-o masă de populații barbare, numele de roman era un titlu de mândrie și glorie, o barieră simbolică în fața invadatorilor.
• Legătura cu Imperiul de la Constantinopol: Statul bizantin s-a numit oficial Imperiul Roman până la căderea sa în 1453, iar supușii săi erau romei (romani). Ca dovadă a acestei atașări de prestigiu, româna este singura limbă neolatină care a păstrat neîntrerupt cuvântul „împărat” (din imperator) în vorbirea populară, pentru a-l desemna pe suveranul de la Constantinopol. În vest, termenul a fost reintrodus mult mai târziu, pe cale cultă, prin filieră bisericească.
• Absența unor state barbare durabile: Spre deosebire de Apus, unde regatele germanice au fost destul de puternice pentru a impune nume noi (Burgundia, Lombardia, Franța), pe teritoriul fostei Dacii formările barbare (Gotia, Hunia, Gepidia, Avaria) au fost efemere. Sub pojghița lor subțire, populația băștinașă și-a continuat viața pe baze romane.

Limba și glia: dovada supremă a continuității

Perpetuarea romanității s-a realizat prin limba vorbită, acea lingua romana care la noi, spre deosebire de Apus, nu a avut o limbă latină literară paralelă cu care să intre în conflict.

Mai mult, însuși sensul social pe care cuvântul „rumân” l-a căpătat în Evul Mediu în Țara Românească, acela de om legat de glie, supus al pământului, demonstrează vechimea elementului autohton. Cei veniți vremelnic ca stăpânitori au recunoscut, prin acest statut, întâietatea și vechimea „oamenilor pământului”.

Nu este vorba aici despre o moștenire pur „de sânge”, care din punct de vedere istoric nu există, având în vedere amestecul intens cu alte popoare, ci despre o moștenire culturală și lingvistică absolută. Strămoșii noștri au fost asimilați și educați în spiritul latinității, iar mărturia vie a acestui miracol este limba română.

Românii, urmașii Romei

Românii sunt, fără nicio îndoială, urmașii legitimi ai romanității orientale, iar numele lor poartă în sine, de milenii, amintirea vie a Cetății Eterne. Noi glorificăm Roma și latinitatea prin însuși modul în care ne numim.

Într-un moment în care identitatea europeană trece printr-o criză profundă, conștientizarea și afirmarea acestei moșteniri unice trebuie să devină fundamentul unei renașteri spirituale și culturale la pragul mileniului al treilea.

N.A. Articolul de față are la bază postărilor academicianului și istoricului Ioan-Aurel Pop.