Filmul ”Mihai Viteazul” este pe locul al treilea în topul celor mai vizionate filme românești. Cu o producție impresionantă, cu divizii de militari în termen înfruntându-se în costume de epocă, filmul a apărut în 1971 și a fost propunerea României pentru premiile Oscar din 1972.

Filmul, însă, a avut o ”naștere grea”, fiind ”plănuit” încă din 1966, dar a ajuns la filmări abia la 1969-1970.

Cu ajutorul cărții autobiografice a lui Dumitru Popescu, poreclit în anii comunismului ”Dumnezeu”, având puterea absolută asupra organelor de cenzură, reluăm un episod din saga realizării acestui film memorabil.

Cartea se numește ”Cronos autodevorându-se”, iar fragmentul reprodus de noi astăzi este din volumul al patrulea, ”Angoasa putrefacției”. Sigur, fragmentul ridică unele probleme.

De exemplu, Popescu a preluat funcția lui Paul Niculescu-Mizil în 1971, devenind președintele Consiliului Culturii și Educației Socialiste, an în care filmul ”Mihai Viteazul” era în post-producție.

Dar poate că ”Dumnezeu” se referă la perioada în care era pregătit pentru funcție și Mizil pentru ”mazilire”:

”M-am dus ţintă la Nicolae Ceauşescu”

”Mi-am adus, însă, aminte de o şarjă similară, în care se angajase în urmă cu ani, întâmplător tocmai când fusesem adus la CC să preiau domeniul lui Paul Niculescu-Mizil. Venise atunci într-un suflet Titus Popovici şi, uitând chiar să-mi ureze succes, se năpustise asupra mea, implorându-mă să nu-l las pe Sergiu Nicolaescu să-și adjudece rolul principal din Mihai Viteazul (el era autorul scenariului) pe care urma să-l regizeze. Nu-l cunoşteam pe regizor, nu-mi amintesc dacă se afirmase până atunci cu ceva remarcabil în cinematografie, dar m-a intrigat disperarea lui Titus. (Sergiu Nicolaescu se distinsese dejaa prin filmul ”Dacii” n.n.) De ce nu trebuia să fie distribuit S. N. în acel rol, în ruptul capului? „Fiindcă nu e actor”, mi-a servit scriitorul argumentul considerat de el zdrobitor. Nu m-a convins. Ştiam că destule vedete de la Hollywood n-aveau nimic în comun cu actoria.

Foto: Sergiu Nicolaescu

„Nu, domnule, ţipa Titus, dacă i se dă lui rolul Mihai Viteazul, mă sinucid”. Devenea mai inteligibil. Regizorul nu avea experienţă de interpret, nu mai jucase într-un rol principal. La câteva zile, am fost chemat de Consiliul Cultural să văd probe cu mai mulţi actori în rolul domnitorului român. Mi s-a spus că aşa se obişnuieşte, iar cazul de faţă era ieşit din comun, filmul aflându-se în atenţia secretarului general (Nicolae Ceaușescu n.n.).

Mă rog, am asistat, de faţă şi cu şefii Consiliului, cu Titus, Sergiu Nicolaescu şi alţi cineaşti. Mie mi s-a părut mai dezinvolt în rol Amza Pellea, spre bucuria abia ţinută în frâu a lui Titus. Nicolaescu avea o poză mai sugestivă, de masculinitate medievală hieratică, precum a asceţilor şi cruzilor cavaleri cruciaţi, dar îşi mişca gura rigid şi, când vorbea, obrazul îi rămânea imobil, lipsit de expresie.

Poate nici Amza Pellea nu reprezenta distribuţia ideală, dar pentru el pledau date personale mai relevante. Toată lumea a optat pentru marele actor, nemuritor în amintirea românilor prin deliciosul „Nea Mărin”.

Foto: Amza în cel mai iubit rol al său.

Pentru ca, nu mică să-mi fie surpriza când, a doua sau a treia zi, preşedintele Consiliului, Pompiliu Macovei, să-mi aducă la cunoştinţă, deosebit de afectat, că regizorul e hotărât să reclame nedreptatea ce i se face, „luându-i-se rolul”, primului ministru. Nu înţelegeam ce legătură are guvernul cu filmul, de ce regizorul credea că i se cuvine rolul, şi de ce Consiliul se arăta speriat.

Cu titlu confidenţial, Macovei mi-a şoptit că Sergiu Nicolaescu este nepotul lui I. Gh. Maurer, şi că premierul, dezamăgit de alegerea Consiliului, va interveni în forţă, antrenându-l eventual şi pe secretarul general al Partidului. Oho, treaba se complica!

Dar eu eram obişnuit să iau taurul de coarne şi m-am dus ţintă la Nicolae Ceauşescu. Înţelegeam că se proferaseră ameninţări, că se încerca intimidarea Consiliului. Nu atât distribuirea lui S. N. mă îngrijora, nu vedeam în aceasta un cap de ţară, cât genul de presiune, pe care-l găseam inadmisibil.

Ambiţia, impunerea cu forţa a intereselor personale, m-au revoltat întotdeauna, transformându-mă adesea într-un catâr. Ceauşescu a izbucnit în râs, înainte de a duce eu la capăt relatarea cazului. De altfel, se vedea că nu-l iau pe nepregătite, că în mare e avizat. Râdea cu poftă, cum rar mi-a fost dat să-l văd. „Nepotul lui Maurer”, făcea el, aproape încântat. A scuturat apoi din cap. „Să-şi vadă de regie. Rolul să-l facă un actor”.

Nu i-am dat explicaţii lui Macovei, i-am spus doar să fie liniştit dinspre partea guvernului şi să procedeze cum cer uzanţele. Au mai clocotit o săptămână sau două zvonuri prin lumea cinematografică, după care turnarea şi-a urmat cursul şi dilema s-a stins de la sine.

I-am exprimat lui Sergiu Nicolaescu regretele mele: nu aveam timp să scriu scenarii, de-abia puteam duce la bun sfârşit cartea în care investisem trei ani. A plecat opac, înstrăinat, iradiind o răceală îngândurată, parcă venind dinspre viitor. Nu m-a mai vizitat niciodată. Ne întâlneam pe la sala de vizionare a Consiliului, cu filmele lui şi ale lui Titus Popovici,  când mă prefăceam că nu văd „şopârlele”.

Şi apoi, odată, la Jilava, intersectându-ne de foarte aproape, când eu tocmai mă dădusem jos din duba penitenciarului, iar el ieşea din clădire, în fruntea unei comisii parlamentare de control, şi s-a prefăcut pur şi simplu că nu mă cunoaşte.”