Pământul de pe insula de doar două mile pătrate – circa 47 de kilometri pătraţi – este fertil, vremea e bună majoritatea timpului, temperatura medie anuală este 17 grade Celsius şi sunt şanse extrem de mici să te cerţi cu vreun vecin. Cu toate acestea nimeni nu vrea să se mute pe insula unde au ajuns rebelii de pe corabia Bounty, conduşi de secundul Christian Fletcher, cel care s-a revoltat şi a aţâţat echipajul navei împotriva căpitanului William Bligh, în 1789.

Christian Fletcher

Corabia a fost incendiată, iar epava ei a fost descoperită de o expediţie a National Geografic, în 1957, pe fundul unui golf care îi poartă numele. Alcoolismul, criminalitatea şi bolile au cauzat moartea majorităţii locuitorilor şi a bărbaţilor tahitieni. Când insula a fost descoperită, câţiva ani mai târziu, mai era locuită doar de John Adams, nouă femei şi câţiva copii. Toţi locuitorii sunt membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Populaţia celei mai mici dintre cele 14 dominioane britanice de peste mări s-a tot micşorat, aşa că, în prezent, trăiesc pe insulă doar 50 de oameni care îşi doresc cu disperare noi colonişti pe insulă, pentru a diminua cosangvinizarea comunităţii.

O singură persoană a răspuns apelului pe care l-au făcut insularii, în 2015, în ciuda faptului că guvernul britanic a dat asigurări că eventualiilor colonişti li se vor construi case pe cheltuiala statului. Vedeţi, pe premium.evz.ro, o interesantă fotogalerie.


Abuzurile sexuale sunt o cutumă acceptată

Insula a intrat în atenţia publică în 2004, atunci când şase bărbaţi, inclusiv primarul Steve Christian – descendentul direct al lui Fletcher – au fost acuzaţi de abuzuri sexuale împotriva fetiţelor de pe insulă. Culmea, la procesul care s-a judecat în Noua Zeelandă, aflată la 3.000 de mile marine de Pitcairn, inculpaţii au fost achitaţi în urma depoziţiilor femeilor adulte de pe pe Pitcairn care au confirmat că astfel de gesturi îngrozitoare pentru restul lumii sunt o cutumă ce funcţionează de când rebelii au colonizat insula, pe motiv că numărul femeilor a fost întodeauna mai mic decât al bărbaţilor. Dealtfel, de-a lungul timpului, s-au petrecut multe violuri şi chiar crime pe insulă. Din acel moment s-a luat decizia de a-i ajuta pe pitcairnezii care au scăzut constant în număr.

Populaţia maximă de pe insulă a fost în timpul celui de-al II-Lea Război Mondial, atunci când numărul lor a fost de 200. Jaqui Christian, reprezentanta insulei în Europa, a declarat, în februarie 2015, că, în ciuda eforturilor de a aduce colonişti noi, o singură persoană şi-a manifestat intenţia de a se muta pe micuţa insuliţă din mijlocul Pacificului: “Realitatea este că nu avem posibilitatea de a le oferi şi slujbe. Insularii obinuiesc să vândă timbre, care sunt rarităţi dar, bineînţeles, colecţinatul de tombre nu mai e ce a fost cândva”.

O navă aprovizionează insula de patru ori pe an

Doar câteva nave pe an vizitează insula şi aduc provizii, din Noua Zeelandă, la fiecare trei luni. Există un singur magazin care e deschis doar de trei ori pe săptămână. Majoritatea pitcairnezilor suunt descendenţi ai răsculaţilor de pe Bounty şi ai celor 13 tahitieni.

HMS Bounty

În general, se ocupă cu agricultura, pescuitul şi creşterea animalelor, constituind o comunitate eminamente autarhică. Doamna Christian a precizat că, deşi insula este “in the midlle of nowhere” există electricitate şi chiar internet.

Moneda folosită este dolarul neozeelandez. În afară de Pitcairn, dominionul mai cuprinde alte trei insuliţe, nelocuite: Henderson, Duci şi Oeno. Capitala, dacă i se poate zice aşa, se numeşte Adamstown, după numele unuia dintre ofiţerii răsculaţi ajunşi pe insulă. Poluarea este zero şi, noaptea, când e senin, stele se văd ca nicăieri, iar ziua apele sunt mai albastre ca oriunde.