Nu a vorbit până la vârsta de 7 ani, când, într-o duminică, a primit Sfânta Împărtășanie.

Mai tarziu, el devine monah în „Frăția Sfântului Mormânt” de la Ierusalim, fapt pentru care a fost mai târziu supranumit și „Ierusalimiteanul”.

Curând, ajunge secretar al patriarhului de Ierusalim, iar în 685, în calitate de delegat al acestuia, semnează la Constantinopol actele Sinodului VI ecumenic, care a condamnat în 681 erezia monotelită (care susținea că în persoana lui Iisus Hristos exista o singură voință, cea divină, spre deosebire de credința ortodoxă care afirmă că în persoana Mântuitorului au fost două voințe, una divină și cealaltă umană).

Monahul Andrei rămâne în Constantinopol unde i se încredințează conducerea unei importante opere social-filantropice, în special conducerea unui orfelinat și a unei case pentru bătrâni, lucrare socială foarte populară pentru Biserica bizantină din acea vreme.

În anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, în Creta. De aici a primit și numele de „Cretanul” sau „Criteanul”, pe care i l-a dat tradiția bisericească.

Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A construit biserici, a înființat mănăstiri, a dezvoltat lucrarea filantropică a Bisericii, s-a ocupat de educația tineretului din eparhia sa, a ajutat pe creștinii care au suferit din cauza incursiunilor musulmanilor în insulă etc.

A fost un bun predicator, iar pentru a încuraja participarea poporului la viața liturgică a Bisericii, a compus numeroase imne liturgice.

Este considerat cel dintâi autor de canoane liturgice, între care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat în cartea „Triodului”, o piesă liturgică esențială pentru perioada Postului Sfintelor Paști și totodată o sfâșietoare cântare de pocăință.

Sfântul Andrei Criteanul a trecut la viața veșnică în anul 740, pe când se întorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormântul său se află nu în Creta, ci în localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).