Cu fiecare prieten care ne părăseşte, mai moare şi în noi o secundă de viaţă. Şi tot aşa, ne istovim clipă de clipă, până când, deodată, avem o revelaţie: că am rămas singuri.
Şi că, înainte de a constata că nu ne-a mai rămas – nici nouă – decât o ultimă picătură de vieţuire, descoperim că vorbim la pereţi. Dintotdeauna, am fost sedus de momentul acela nebun, de clipa aceea stranie, ce nu ţine de Timpul pământean (fiindcă aparţine, de fapt, patrimoniului celest), în care o viaţă, un destin, un chip, un zâmbet, un om se transformă în tablou. E ţintuită pe o pagină de album cu poze. Un oracol cu amintiri dintr-un timp atât de îndepărtat, încât ai impresia că nu-ţi mai aparţine. Şi că visezi. Tocmai asta a făcut acum Gyuri Pascu. Surmontând valul de durere lăsat în sufletul fiecăruia dintre cei apropiaţi, el s-a preschimbat într-o pânză de maestru, ce se clatină nesigur pe marginea abisului. Într- o amintire fulgurantă. Care pluteşte uşor, aidoma petalei unei flori de măr. Ori ca fulgul din aripa unui înger. Plecat. Prea plecat. Drum bun, prietene!
Imaginea care-mi ţâşneşte acum în memorie nu are nimic agresiv, nimic impudic, nimic indecent. Gyuri era nu doar cel mai proaspăt sosit în grupul „Divertişilor” (de care, şi de ei, mă leagă fedeleş o eternitate de clipe împreună!), dar şi, paradoxal, cel mai serios. Cuminte. Cumsecade. Blând. Bun. Harnic (ca orice om ieşit din sămânţă rodită în mijlocul Ardealului!).
Aşadar, imaginea. Poza. Fotografia criogenată. Este Ioan Gyuri Pascu cântând la chitară… sub o chiuvetă. Într-o cameră de Costineşti de 3x3, în care încăpuserăm cum-necum 30 de oameni, claie peste grămadă. Şi, pentru că, la rugăminţile tuturor, se încumetase şi pornise mult aşteptatul recital de noapte, nu mai găsise loc decât ciucindu-se sub chiuveta din colţul camerei. În zori, el era tot acolo, sub chiuvetă, mormăind pe strune ceva melodios… Gyuri avea atunci 25 de ani. Amintirea are 30 de ani. Dar tabloul va dura o veşnicie.
Recomandările noastre
