L-am cunoscut pe Iulian Vlad în 1990. La vremea respectivă, Iulian Vlad era un paria al opiniei publice de la noi. Era atacat mai ales de presa fostă comunistă - trecută de partea FSN-ului. Nimic surprinzător. După decembrie 1989, încă din ianuarie 1990, regimul Iliescu, sprijinit la vremea căderii lui Ceașescu, a început să fie atacat dinspre Dreapta. Proaspăt înființate, PNȚ-cd și PNL voiau și ele măcar un sandviș de la ospățul care era Puterea.

O serie de persoane și personalități, agenți de influență ai Serviciilor secrete occidentale, demisionaseră din Consiliulul FSN, inițial în cadrul campaniei de înlocuire a gorbaciovismului impus de Moscova prin Lovitura de stat cu un pluralism autentic și îndeosebi un capitalism sălbatic. Pus la îndoială dinspre Dreapta și dinspre Occident sub acuzația de neocomunism, Ion Iliescu, deși comunist din tată-n fiu, pentru a supraviețui la putere, a început să lase lesa. A acceptat unele măsuri timide de privatizare, a înființat un Consiliu din care făcea parte și Opoziția. Acestea erau însă măsuri mai greu de concretizat.

Cel mai simplu era să treacă la arestarea foștilor săi colegi de nomen- klatură și a foștilor securiști. Atunci s-a exersat întîia oară în postdecembrism folosirea procurorilor pentru chiuretaje politice. În numele luptei împotriva comunismului, în paralel cu o sălbatică operațiune de demascare a regimului Nicolae Ceaușescu, s-au comis grave abuzuri de către acești servitori ai lui Ion Iliescu și nu ai lui Ivan cel Groaznic.

Foștii membrii ai CPEX, membrii familiei Ceaușescu, inclusiv Oprean, ginerele, un pașnic profesor universitar, au fost arestați preventiv fără nici o probă și ținuți luni în șir în pușcărie. Printre cei arestați preventiv a fost și Iulian Vlad. Fostul șef al Securității cooperase cu noul regim, se numărase printre cei care la MApN, în după amiaza lui 22 decembrie 1989, la ceea ce s-a numit împărțirea tortului, îi dăduseră puterea lui Ion Iliescu. Apoi, în cadrul Operațiunii Lăsarea de lest, fusese arestat.

Spre deosebire de nomenklaturiști, care fuseseră înhățați numai și numai pentru ca Ion Iliescu să scape de acuzația de neocomunism, Iulian Vlad a fost arestat și din alte motive, ținînd toate de conjuctură.

A fost mai întîi Operațiunea prin care Armata, implicată în reprimare, pentru că Nicolae Ceaușescu paria pe ea și nu pe securitate, a aruncat responsilitatea apărării lui Ceaușescu pe seama Securității. Prin arestarea lui Iulian Vlad se declanșase o campanie agresivă de convingere a opiniei publice că Securitatea fusese cea care reprimase demonstranții. Era, indiscutabil, un fals, pentru că, așa cum s-a dovedit ulterior, sesizînd că se vrea ma- sacrarea Securității, și pentru a se arăta lumii că în România comunismul s-a prăbușit în sînge, Iulian Vlad dăduse dispoziție în decembrie 1989 ca securiștii să-și încuie armele în dulapuri, să nu iasă în stradă, să nu participe la nici o operațiune împotriva demonstranților.

O altă cauză trimite la interesul ca Securitatea să fie desființată astfel încît banii firmelor din străinătate, banii celor sub acoperire să rămînă în mîinile celor care-i mînuiseră pînă atunci. Așa cum am mai scris, prin desființarea Securității, s-a pierdut pentru totdeauna situația cu banii care trebuiau dați statului român. Atunci s-au făurit cele mai mari averi din România. Iulian Vlad a fost arestat preventiv în chip abuziv.

Cum însă la vremea respectivă a fi securist era ceea ce ar fi azi corupt, penal, adică un om fără nici un drept care poate fi hăituit prin presă, încătușat, ținut în închisoare fără nici o probă, trimis în judecată cu dosare simpliste, ba chiar și condamnat, pe Iulian Vlad l-au apărat puțini jurnaliști. Ba chiar dacă mă gîndesc bine, nu l-a apărat nimeni. Cu excepția mea!

În timpul din urmă, mi-am asumat riscul de a apăra prin scris politicieni care au căzut victime ale luptei împotriva corupției înțelese ca răfuială politico-mafiotă.

În 1990, mi-am asumat riscul de a-i apăra pe nomenklaturiștii și securiștii victime ale luptei împotriva comunismului și securismului, înțeleasă ca răfuială politico-mafiotă.

Am publicat în Zig-Zag magazin, săptămînalul al cărui director eram în 1990, documente care-i dovedeau nevinovăția lui Iulian Vlad, ba chiar am și scris comentarii pe această temă. În acest context, l-am vizitat pe Iulian Vlad la Jilava, gest de rară îndrăzneală, sinucigaș chiar într-o vreme a isteriei antisecuriste și antisecuriste, adîncit în riscurile sale de faptul că lucrasem în presa comunistă înainte de 1989. Deși îl apărasem la vremuri de restriște, oricît ar părea de ciudat, n-am avut relații personale cu Iulian Vlad. Nu l-am vizitat acasă, n-am băut împreună o cafea, nici măcar n-am stat de vorbă pe îndelete.

În ultimii ani, cînd antisecurismul anilor '90 a dispărut și ca amintire, luîndu-i locul anticorupția, a fi demascat ca penal fiind azi mai grav decît a fi demascat pe vremuri ca securist, am rămas uluit să desopăr cîtă lume îl vorbea de bine pe Iulian Vlad. Și dintre foștii securiști sau nomenklaturiști, și dintre politicieni și lideri de opinie cu vădite credințe democratice, unii chiar de dreapta. Nici măcar la cei care se dau drept fanatici antisecuriști, cu rare excepții, ținînd de TeFeLismul din născare, n-am întîlnit obișnuitele opinii demascatoare. Dar nu numai atît!

Am fost la fel de surprins să constat că politicieni, lideri de opinie, se apropiaseră de Iulian Vlad, ședeau de vorbă cu el în mod constant, făceau parte din cercul de intimi ai Generalului.

Unul dintre aceștia e Dan Andronic. Dan Andronic a făcut un veritabil cult pentru Iulian Vlad. Într-un roman la care Dan Andronic lucrează încă (mi-a dat și mie fragemente ca să le citesc, și i-am spus - sincer - că e bun), am impresia că Iulian Vlad e unul dintre personajele principale.

Cum s-au apropiat de General acești politicieni și acești lideri de opinie rămîne un mister pentru mine. Al doilea mare mister trimite la întîlnirile mele absolut întîmplătoare cu Iulian Vlad după ce-a ieșit din închisoare. Consideram, cum consider și acum, că Iulian Vlad era depozitorul unei memorii de excepție în privința regimului comunist, dar mai ales a perioadei din decembrie 1989. Să nu uităm că Iulian Vlad și Ștefan Gușă, șeful Marelui Stat Major în decembrie 1989, sînt actorii episodului rămas în Istorie drept Noaptea generalilor, episod petrecut în sediul fostului Comitet Central.

Ce lovitură ar fi memoriile lui Iulian Vlad, mi-am zis de 27 de ani încoace! Ce contribuție ar aduce aceste memorii la dezlegarea multor enigme ale ultimilor ani ai lui Ceaușescu! La prima mea întîlnire cu Iulian Vlad, după ieșirea lui din pușcărie, am abordat chestiunea memoriilor. I-am zis că aș publica fragmente ample din ele în revistele pe care le conduceam. Generalul mi-a zis că nu le-a scris, dar că imediat ce se va apuca de ele, mi le va da mie cu prioritate.

Luînd în serios acest angajament, de fiecare dată cînd m-am întîlnit cu Iulian Vlad, l-am întrebat de memorii. Și de fiecare dată, ducîndu-și mîna la inimă, în semn de sinceritate, îmi făgăduia că eu voi fi primul beneficiar. Iulian Vlad a murit. Mi-a rămas dator cu niște memorii. A scris Memoriile? Dacă da, unde sînt?