Consultanții politici, gras plătiți, oferă politicianului, mai ales în faza acestuia de candidat, fel de fel de sfaturi. Există însă și consultații gratuite, simplu de obținute prin lectura istoriei. Marii și micii înaintași, fără a apela la consultanți, la sociologi, la politologi, într-un cuvînt la mașinăria contracost, au folosit trucuri eficiente de manipulare a celor care trebuiau manipulați.

Din volumul În halat și papuci, reunind la editura Vremea în 1933, reportajele publicate în revista Încotro? rețin trucul folosit de Carol I pentru a a-și seduce interlocutorii. Așa cum se va vedea, Carol I l-a luat de la Napoleon. Armand Călinescu îl va folosi, nițel schimbat, pentru a-l fezanda pe Nicolae Iorga:

„Pe cînd, sub trecuta guvernare naţional-ţărănistă, d. Armand Călinescu era subsecretar de Stat la Interne – prin 1930 sau 1931, cînd trecuse, odată cu d. Ion Mihalache, la acest departament – sună, la 7 dimineaţa, telefonul. La telefon era d. Iorga, care-şi exprima stăruitor dorinţa de a vedea imediat pe d. Călinescu.

Se ştie că Napoleon, cînd inspecta cîte un regiment, se interesa întîi, prin aghiotanţi, de vreo cîţiva soldaţi, care luaseră parte la glorioasele bătălii ale Consulatului sau Imperiului. Pe urmă, cînd trecea prin faţa lor, la un semn discret al aghiotantului, se oprea şi se prefăcea că recunoaşte veteranul: „Ai fost la Austerlitz, nu-i aşa?” sau „Ai luptat sub comanda mea la Marengo…” sau: „Te ştiu de la Lodi şi de la Milesimo…”. Nu numai că soldatul în chestie era încîntat, dar întreg regimentul rămînea emoţionat de amintirea aceasta recunoscătoare, pe care Împăratul o păstra vitejilor lui luptători, pînă şi celor mai umili.

Iar regele Carol I îşi nota tot ce vorbea cu oricine, în orice împrejurare. Cînd personajul revenea în audienţă, chiar şi după zece ani, înainte de a-l primi, Regele îi scotea fişa şi o citea la repezeală. Pe urmă, în cursul audienţei, spunea aşa, uşor: – Da, da! Mi-aduc aminte! D-ta, cînd ai mai fost la mine, acum zece ani, mi-ai vorbit de această idee, a unui al doilea pod peste Dunăre… Vă închipuiţi bucuria celui primit în audienţă, la constatarea că a izbutit să frapeze atenţia Suveranului în aşa chip, încît şi după zece ani mai ţine minte ce a vorbit cu el.

Probabil că d. Armand Călinescu, în dimineaţa, cînd primi telefonul d-lui Iorga, îşi aminti de aceste ilustre exemple şi, înainte de a pleca la viitorul – apoi fost – prim-ministru, chemă la telefon Siguranţa. – Domnule director, m-a chemat la telefon d. Iorga, azi, la 7 dimineaţa. Vrea să mă vadă. Probabil că i s-a întîmplat ceva. În cincisprezece minute să mi se raporteze ce i s-a întîmplat… Şi aşa află d. Călinescu, că în seara precedentă d. Iorga fusese invitat la inaugurarea unui cămin studenţesc.

Primit la început cu aclamaţii, începuse o cuvîntare. Dar un student îl întrerupse, strigînd: „Trăiască domnul Cuza!” Supărat, d. Iorga îşi întrerupse discursul şi părăsise adunarea. Peste cîteva minute, d. Călinescu era la d. Iorga. – Ei, dragă, nu ştii ce mi s-a întîmplat… – Cum să nu ştiu, domnule profesor? Uite aşa şi aşa şi aşa… – De unde ştii domnule? se minună d. Iorga. – Se poate – replică d. Călinescu candid – să vi se întîmple ceva şi eu să nu ştiu? Am şi luat măsurile de rigoare…”

N.B. Ați observat, poate, că Siguranța știa tot și raporta tot.