Există cărți asupra cărora te arunci năvalnic, nerăbdător, le rupi paginile una după alta cu degete lacome citindu-le și nu te oprești pînă nu le termini.
Aceste cărți stîrnesc lectura ca pe o patimă, violentă aproape. Există și cărți pe care le citești îndelung, încetișor, în tempo lent, alternînd clipele de lectură cu cele pansive, stînd cu cartea în mînă dar cu gîndul în altă parte. Lectura poate fi și leneșă, soporifică adesea. Există cărți care comandă exclusivitate – ea și doar ea singură! Ca și iubirea, lectura se pretează de minune unei fidelități totale. Există cărți care permit și alte cărți, în paralel. Nu se supără. În acest caz, se recunoaște că pofta pentru lectură este atît de mare încît niciodată nu e suficientă o singură carte.
În planul mai larg al culturii generale, aceasta este opțiunea corectă pentru că o singură carte înseamnă nici o carte. În plan ideologic, o singură carte e cu mult mai periculoasă decît nici o carte. Dar asta este o altă discuție. Mai mult decît cărțile care permit lectura simultană, există și cărți care te îndeamnă să nu le citești singure, ci împreună cu altele, că altfel nu se poate. Lectura, în acest caz, este o dulce și inofensivă perversitate, ca un hedonism auroral. O carte „supusă”, care te invită să guști și altele fără să o lași pe ea, urmărește plăcerea pură – estetică, desigur. Există cărți care determină o lectură ușoară, grațioasă, mătăsoasă, lină și tandră – cu ele, bucuria lecturii se consumă continuu, rînd cu rînd. Există cărți care cer o lectură încăpățînată, cărți cu care te lupți, cărți pe care le citești împotriva neplăcerii care te cuprinde de la primele pagini, iar gustul victoriei vine la final. Cu ele, bucuria lecturii este similară atingerii unui pisc. După efort și transpirație, cu răsuflarea alertă, finalul însuși este premiul și te bucuri cînd îl atingi.
Ai sentimentul că nu mulți dintre cei ce au pornit-o prin paginile cărții au ajuns la punctul final, unde te afli tu. Există lecturi obligatorii – ele sînt în general antipatice pentru că sînt obligatorii, dar au avantajul că poartă asupra capodoperelor. Marile cărți obligatorii sînt chiar mari cărți. Cînd o carte devine obligatorie moare, zic unii. Probabil cei care nu au putut scrie niciodată o carte care să devină obligatorie. Cu lecturile obligatorii, în general, mergi la sigur. Există lecturi de noapte și lecturi de zi. Am citit undeva, demult, că structura biochimică a omului este diferită în funcție de ritmul noapte- zi. Explicația este aceea că anumite glande secretă ori se opresc din secreție ziua/noaptea. Intuiția autorilor de ficțiune care vorbesc despre oameni care se schimbă cu totul noaptea este, iată, perfect confirmată biologic cu mențiunea că noi toți sîntem așa și nu doar unii, ciudați și anormali. Ei bine, dacă acum e dovedit științific că sîntem alfel noaptea decît ziua, îmi explic și de ce există cărți nocturne și cărți diurne. Sînt cărți care se adresează feței noastre „văzute” și altele pentru fața noastră „nevăzută”.
Și în acest caz, plăcerile lecturii au gusturi foarte diferite. Fără neapărată legătură cu această din urmă tipologie, există lecturi ipocrite și lecturi sincere. Lectura ipocrită stîrnește dublul din noi – ne duce pe un drum, dar din diferite motive ne convingem pe noi înșine că sîntem pe altul. Lectura sinceră este, de regulă, atît de convingătoare, încît recunoaștem ceea ce ne spune cartea dincolo de puterea noastră de a disimula.
Apoi, mai există și lecturile- vorbite. Adică, există cărți despre care poți, de nu chir trebuie să vorbești la nesfîrșit, care au însușirea ciudată de a fi în același timp scriere și vorbire. Alături de ele, previzibil cumva, avem și cărți despre care e greu să vorbești, cărți greu sau imposibil de verbalizat, interzise povestirii în orice caz. Avem cărți care fac din lectură o alertă. Sînt cărțile care, ca un clopot, cheamă undeva, anunță ceva important (de regulă o ruptură, căci unirile nu se anunță așa) sau prorocesc ceva atît de puternic, încît prorocirea însăși are capacitatea de a schimba lumea încă înainte de a se întîmpla ceea ce se prorocește. Și avem cărți care fac din lectură o melancolie, chemînd amintiri pe care nu le-ai trăit și nu mai ai cum să le trăiești. Cam așa stau lucrurile cu cărțile. Dar ziarele? Se citesc ziarele precum cărțile?
Cu ani în urmă, cînd a preluat „Evenimentul zilei”, Dan Andronic mi-a spus că vrea să facă un ziar care să dea oamenilor de citit. Scopul, așadar, nu era nici un ziar „exploziv”, nici un ziar care să devină influent în mai știu eu ce lumi, nici un ziar care să combată pe-o anumită direcție. Dan vroia un ziar care să dea oamenilor de citit. Îmi spunea asta cam cum ar fi spus „vreau un restaurant care să dea oamenilor să mânînce” sau „vreau un autobuz care să ducă oamenii din punctul A în punctul B”. Banal, ați spune, dar nu e deloc așa. Într-o presă complet năucă precum cea românească, reamintirea lucrurilor de bază este extrem de sănătoasă. Ziarul care oferă experineța completă și complexă a lecturii (așa cum o oferă cartea), dar care rămâne ziar – iată, după părerea mea, marea miză pe care ar trebui să o asume orice publicație. Sigur că ziarul și cartea sînt foarte diferite, dar acel unic lucru ce le unește, poate, este mai important decît miile de lucruri care le diferențiază: experiența lecturii...
Recomandările noastre
