La scurt timp după vizita papei Francisc în Irak, în urmă cu 10 zile, premierul irakian a lansat un apel la dialog național în „spiritul papal al iubirii și toleranței”.

 

Apel salutat de diverse grupări, inclusiv - acum câteva zile - de liderul șiit naționalist de dreapta Moqtada al-Sadr.

Ciudată reacție la cuvintele papei într-o „țară în care creștinii sunt persecutați” - nu-i așa?

„Irak - sau Orientul Mijlociu - unde creștinii sunt persecutați” este o expresie des întâlnită în Europa, inclusiv la știri. Dar oare chiar așa stau lucrurile?

Îmi amintesc un priveghi din 2013 în clădirea Parlamentului European din Strasbourg, organizat de Partidul Popular European (PPE), la care el își proclama solidaritatea cu creștinii persecutați din Siria.

În definitiv, argumentau ei, rebeliunea din Siria e sunnită, împotriva alawiților președintelui Bashar al-Assad - dar și a creștinilor protejați de el.

Câteva zile mai târziu mă aflam în Siria. Fusesem invitat la ceai de doi generali care dezertaseră la rebeli. I-am întrebat care e situația creștinilor.

„Unul dintre noi e creștin”, mi-a spus unul dintre ei. „Îți poți da seama care?” Evident că n-am putut. Mi-au spus că ei de fapt protejează sate creștine de atacurile lui Assad, care profita de lipsa de informare din Vest pentru a-i acuza pe rebeli de război interconfesional.

Tinerii sirieni creștini care au ieșit să protesteze împotriva lui Assad în 2011 a fost încarcerați, torturați și uciși de regim - exact la fel ca toți ceilalți compatrioți ai lor de alte religii.

În Irak nu a fost atacată nici măcar o singură biserică pe tot parcursul secolului 20.

Situație care s-a schimbat odată cu invazia Americii și a „coaliției de voință” din 2003. Irakul s-a afundat în haos și a devenit epicentrul unor grupări extremiste precum Statul Islamic al Irakului.

Au fost aruncate în aer nenumărate moschei. Alături de ele, și câteva zeci de biserici. Da, creștinii au devenit victime ale violenței interconfesionale, exact ca tot restul populației irakiene. În ciuda acestui fapt, „Europa seculară” nu pare să citească decât știrile privitoare la victimele creștine.

A-i salva pe creștini de ISIS?

Această perspectivă confesională a fost cea care l-a determinat în 2017 pe adjunctul ministrului belgian al imigrației și azilului de la acea vreme, Theo Francken, să decidă să acorde vize umanitare mai multor sute de creștini din Alep pentru a veni în Belgia.

Deși acea operațiune pare a fi fost un prilej de fraudă, ea a fost apărată pe motiv că „salvează creștini din ghearele ISIS”. Iar asta în condițiile în care nu doar creștinii, ci și yazidiții, cu precădere, erau vizați de ISIS.

Drept urmare a acestei viziuni, creștinii sunt locuitorii Orientului Mijlociu care primesc cel mai des azil. Ceea ce face ca numărul lor în regiune să-și continue declinul dramatic. Fenomen care este apoi folosit din nou drept probă a persecutării lor.

Dar politica europeană are consecințe chiar mai cinice de atât. Una dintre ele este aceea că alimentează conflictele interconfesionale din Orientul Mijlociu în loc să lupte contra lor. Atrăgând atenția doar asupra creștinilor, Europa generează resentimente la nivelul celorlalte grupuri religioase.

Cu alte cuvinte, comportamentul Europei este confesional și alimentează ostilitatea interconfesională - chiar și în locuri în care ea nu exista de fapt până de curând. Dorind să-i protejeze doar pe creștini, Europa le face în realitate viața mai grea creștinilor din regiune.

Învățămintele istoriei

Istoria creștinilor din Orientul Mijlociu nu face decât să le expună povestea într-o lumină și mai cinică.

Cea mai mare parte a creștinilor orientali au fost expulzați din Biserică cu prilejul diverselor concilii din secolele 4-5, după care au fost și persecutați. Dacă biserica egipteană coptă a reușit să se separe, mulți alți „eretici” n-au avut de ales în afară de a se refugia pe meleaguri mai tolerante, și anume în Persia.

Cuceririle musulmane din secolul 7 au fost considerate de mulți creștini orientali drept o eliberare de sub jugul bizantin. Sub ocârmuirea islamică creștinii și evreii erau obligați să plătească un impozit suplimentar, dar măcar erau liberi să-și practice religia.

În vreme ce războaiele religioase, inclusiv cu ereziile, făceau ravagii în Europa, creștinii orientali trăiau relativ în pace. Și cu greu ar fi putut sta lucrurile altfel, ținând cont cât de mulți erau.

Până la începutul secolului 19 jumătate din populația Imperiului Otoman era creștină.

În consecință, conducătorii otomani au fost surprinși când, tot în secolul 19, francezii s-au dus la ei și le-au spus că ar trebui să-i trateze mai bine pe creștini și că ei, francezii, îi vor proteja pe creștini.

Tot Europa a fost cea care a inventat reprezentarea religioasă în regiune. Franța și Regatul Unit nu s-au mulțumit doar să-și împartă Orientul Mijlociu între ele în cursul primului război mondial. Ambele țări au introdus acolo și sisteme politice în care administratorii erau aleși pe baza religiei lor.

Consecințele se văd astăzi cel mai limpede în Liban, unde totul e aranjat în funcție de religie, iar procesul decizional a devenit imposibil.

Evident că noi nu trebuie să răspundem astăzi pentru greșelile strămoșilor noștri. Dar chiar este exagerat să ceri să se tragă niște învățăminte din acele greșeli?

Papa Francisc a înțeles deja acest lucru. El a recunoscut că în Irak oameni de toate religiile au fost și încă mai sunt victimele terorii. Acesta este de altfel și motivul pentru care el este ascultat acolo.

Din acest punct de vedere, poate că noi, europenii, avem ceva de învățat de la acest argentinian. Articol de Koert Debeuf. (Rador)

https://euobserver.com/world/151235