Pentru a nu fi acuzat că văd soroşi pe pereţi şi cred că oamenii umblă pe stradă mascaţi, nu pentru a se apăra de coronavirus, ci pentru că toţi fac parte dintr-o conspiraţie mondială care urmăreşte să-mi pună un cip în frunte când mi se ia temperatura la intrarea în supermaket, am să mă rezum numai la fapte.     Abia după aceea am să trag şi o concluzie, a mea, care nu trebuie neapărat să coincidă, sau măcat să semene, cu părerea dumneavoastră. Iată faptele.

Pe 17 noiembrie 2019, în China se înregistează primul caz de infectare cu un virus nou. Chinezii nu îl anunţă oficial decât abia în martie, spunând că atunci l-au descoperit.

O jumătate de lună mai târziu, între 8 şi 29 decembrie, autorităţile chineze constată că există o epidemie necunoscută în provincia Wuhan. Dar tac mâlc. Cei care se îmbolnăviseră aveau ceva în comun: aveau legătură cu piața de animale și pește Huanan. Medicii din provincia unde se înregistrau aceste cazuri au reușit să-i facă o primă analiză genetică noului virus şi au ajuns la concluzia că este asemănător cu SARS-ul.

Toate aceste informaţii au fost ţinute la secret. Secretomanie care avea să coste scump omenirea.

Pe 30 decembrie, câţiva medici de la spitalul din Wuhan sparg embargoul tăcerii şi publică pe internet o informaţie pe care la început lumea nu a luat-o prea în serios: În spitalul lor existau 27 de pacienți care aveau o boală asemănătoare cu SARS, dar care era provocată de un virus nou.

Chinezii nu mai au încotro şi secretul bine păstrat este dezvăluit în aceeaşi zi de un comunicat oficial:. Comitetul municipal de sănătate din Wuhan a anunţat  Organizația Mondială a Sănătății (OMS), despre cele 27 de cazuri de infecţie cu virusul necunoscut până acum.

După ce primeşte informarea  însă,  OMS tace şi ea după modelul chinezesc, timp de 10 zile. Abia pe 9 ianuarie, organizaţia mondială face primul anunţ oficial despre detectarea unui nou coronavirus, în Wuhan, China.

Pe 23 ianuarie lumea începe să fie mai atentă la ce se petrece în China.  Dar nu la comunicatele oficiale, ci la ştiri. Se anunţă că provincia chineză Wuhan , cu o populaţie de 11 milioane de locuitori, intră în carantină totală.

După asta, a început nebunia pe tot globul. A doua zi, pe 24 ianuarie, Franţa anunţă primele trei cazuri identificate.  Au urmat alte ţări din Europa. Apoi SUA. Virusul părea de neoprit. Încep să se închidă fabrici. Se prăbuşesc economii. Oamenii sunt obligaţi să rămână izolaţi în case. Foarte mulţi rămân fără locuri de muncă. Fiecare stat ia măsuri după cum îl taie capul, pentru că informaţii clare nu prea existau.

Abia la sfârşitul lui ianuarie, fix la o lună după ce fusese anunţată de medicii chinezi de existenţa noului virus, OMS declară că epidemia de coronavirus este: “o urgență de sănătate publică internațională”.

Pentru ca pe 3 martie, după ce virusul deja făcea ravagii pe toată planeta, OMS să anunțe că mortalitatea de COVID-19 este mult mai mare decât cea provoată de gripa sezonieră. Declarația este făcută de directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus.  Şi abia pe 11 martie, acelaşi Ghebreyesus recunoaşte realitatea crudă:  “Avem pandemie de coronavirus”. De pe 30 decembrie, când organizaţia mondială fusese informată de către chinezi despre existenţa noului virus, trecuseră aproape 3 luni de zile.