Când au început uliţele mai însemnate ale Bucureştilor să fie podite cu scânduri de lemn, nu ştie nimeni.

Sub Vodă Grigore Ghica, se fac primele încercări de pavaj. În 1827, Vornicia încheie un contract, cu un inginer Hartl, pentru „facerea caldarâmului între Curtea Arsă şi Podul Gârlei”.

În 1833, Podul Mogoşoaei este pavat cu piatră rotundă până în faţa caselor Grădişteanului.

Cum o fi fost făcută lucrarea, ghicim dintr-o poezie publicată în „Misterele Mahalalelor”  ale lui Orăşanu, în 1858.

Podul nostru cel de fală

De minune nivelat

Cel dintâi în Capitală

Ce „se zice” că-i pavat.

Pod de bunuri şi de răuri,

Dintre toate cel mai mare,

Câte pietre, atâtea gloduri.

De-am avea măcar trotoare!

Acest strigăt este ascultat în 1871 de abia, când găsim primul contract al primăriei cu d-l Jean Marie (Société de basalte artificiel) pentru construirea de trotoare.

Gropile din fața Teatrului Național

Ce-or fi fost şi contractele astea, ştie Dumnezeu. Frédéric Damé scrie însă undeva că, în 1874, deşi locuia deasupra actualei săli Mozart trebuia, în serile de ploaie, să ia o birjă ca să ajungă peste drum.

La Teatrul Naţional, căci altfel risca să se înnece în gropile din Piaţa Teatrului!

Vorba e însă că, încetul cu încetul, au dispărut podinele de pe uliţele Bucureştiului.

Mi s-a spus că din bârnele podului din faţa Palatului Domnesc, bârne groase, din stejar tare ca piatra, s-ar fi făcut dulapurile de cărţi ce stau astăzi în biblioteca M.S. Regelui.

Citește și Frumoasa Bucureștiului moare otrăvită la 28 de ani

Îmi place gândul că şi-au luat odihna de veci, în casa Domnitorului Ţării, bătrânele şi obositele scânduri pe care au păşit, decenii de-a-rândul, generaţiile care au făcut ţara aşa cum este...

Sursa: Gheorghe Crutzescu – Podul Mogoșoaiei, povestea unei străzi

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric