Ejusdem farinae - baletul național pe pâinea minciunii

Mi-am amintit, ajuns acasă, de serile petrecute cu Mircea Zaciu, în casa lui de pe strada Bisericii Ortodoxe din Cluj, vorbind despre situația politică, despre ”colegii” lui scriitori, sau universitari… Una din expresiile lui favorite când vorbea despre multele otrepele ale vieții literare și politice românești era ”ei… ejusdem farinae, dragă, ce vrei?”

În lumea în care Mircea Zaciu își scria jurnalul — o lume de dinainte și după 1989, a aparențelor învăluite în umbra autoritarismului și a mediocrității oficiale — disprețul lui era inteligent formulat. Să doară, dar să nu țipe. Să muște, dar cu dinți de filolog. Așa se explică de ce, atât de des, îl regăsim pe Zaciu apelând la un vechi proverb latin: ejusdem farinae. O etichetă rece, dar fatală. O formulă clasică, dar irevocabilă. Și poate cea mai elegantă modalitate de a spune despre cineva că e un nimeni perfect integrat în plutonul celorlalți nimeni.

„Ejusdem farinae” nu e doar o judecată, ci o condamnare, cu dicționarul în mână. Zaciu o folosește în repetate rânduri, vorbind despre universitari de fațadă, critici de conjunctură, politicieni nesimțiți și agramați, sau oameni de cultură care se gudură pe lângă regimuri pentru un scaun, o călătorie, o bursă. Personaje mici, care se cred mari — tocmai materia primă din care se coace impostura.

Într-o notă din Jurnalul său, scrisă cu exasperarea calmă a celui care și-a pierdut deja iluziile, îi enumeră pe unii colegi de breaslă, încheind lapidar: „Toți, fără excepție, ejusdem farinae.”

Nu e nevoie de detalii. Nu mai trebuie să-i descrie. Știi, din acea expresie, tot ce trebuie să știi: sunt din aceeași făină a mediocrității, frământați cu oportunism și copți în cuptorul obedient al vremii.

Această formulă era, pentru Zaciu, o cenzură rafinată, un fel de bisturiu retoric. Nu arunca cu noroi, ci cu latinească. ”Profesorul” - așa cum îi spuneam noi, prefera sabia subtilă. Ironia lui nu era mușcătoare, ci clinică. Lipsită de furie, dar plină de luciditate amară.

Și poate tocmai aici se ascunde adevărata delicatețe: nu în menajarea celor criticați, ci în respectul pentru limbajul ca instrument de disecție morală. Într-o epocă în care mediocritatea era, ca și acum, ridicată la rang de politică culturală, ”ejusdem farinae” era singura propoziție care putea trece cenzura și totuși să lase o dâră de adevăr.

Azi, când realitatea abundă din nou în personaje de carton, venite „din același sac cu făină”, e aproape reconfortant să-mi amintesc această expresie. Nu pentru că am scăpa de ele, ci pentru că putem, ca și Zaciu, să-i privim cu răceala necesară și să-i punem în raftul lor corect — cel al făinii ieftine, măcinate de sistem, dospite de servilism, prostie și lăcomie.

Expresia „ejusdem farinae” provine din limba latină și se traduce literal prin „din aceeași făină”. Este o expresie figurativă folosită pentru a sugera că două sau mai multe lucruri, persoane sau idei sunt de același fel, au aceeași natură sau valorează cam tot atât — adesea cu o conotație peiorativă, adică atunci când vrei să spui că sunt la fel de rele, dubioase sau mediocre.

Zicerea se bazează pe imaginea pâinii și a făinii — dacă mai multe pâini sunt făcute din aceeași făină, atunci nu te poți aștepta la diferențe majore între ele. Prin analogie, dacă doi oameni sunt „din aceeași făină”, sunt de aceeași teapă.

Antisinecuristul Ilie Bolojan are o bogată istorie de încasator de sinecuri de la stat. Actualul premier a ridicat, ani la rând, bani extra-salariu, din comitete și comisii. A beneficiat, ani de zile, de unele sume de bani pe care chiar el, Ilie Bolojan le cataloghează astăzi ca fiind sinecuri.

Este inimaginabilă această ipocrizie puturoasă….

Poporul, ca de obicei, mofluz. Aplaudac sau vaietător, după gust. De fiecare dată speră că următorul act va fi diferit, că poate iese un nou actor din culise cu discurs curat și ochi limpezi. Dar de fiecare dată e doar un alt rol jucat de aceeași trupă, cu aceeași făină pe mâini, doar cernută mai fin.

”Ejusdem farinae”, scrie pe afișul spectacolului național. Sunt, toți, din aceeași făină. Nu contează că unii vin cu șorț, alții cu cravată. Când se trag cortinele, toți mănâncă din același colac bugetar.

În ”brutăria” tranziției românești se coace, de peste trei decenii, aceeași pâine veche. Niciodată dospită cu onestitate, întotdeauna presărată cu praful gros al fățărniciei. Iar făina? Tot de-acolo, din sacii găuriți ai aceluiași sistem. Unii o vând ca fiind „tradițională”, alții o marketează drept „bio”, „curată”, ”europeană”, „pentru un nou început”. Dar dacă gustul e același și greața e recurentă, poate că n-a fost niciodată vorba despre rețeta greșită — ci despre morari.

Și totuși, poate cea mai poetică fățărnicie vine de la cavalerul urban, Nicușor Dan, candidatul ”antisistem”. Cu vocea tremurată de ideal și o mapă groasă de principii, a apărut ca o epifanie printre gropile capitalei. Dar și el a descoperit, curând, cât de comod e să plutești pe valul banilor returnați de stat, chiar dacă donatorii sunt, brusc, cu ajutorul odioasei Curți Constituționale, invizibili, trecuți la secret. Antisistem, dar cu chitanța la zi. Minimalist, dar nu și când vine vorba de bani.

Sunt toți din aceeași făină? Păi, dacă se tăvălesc în același sac, ce pretenții mai avem? Unii mai cu mănuși, alții mai cu poftă, dar toți își afundă labele murdare în aluatul public. Și când prind gustul, nu-l mai lasă. Fie că se cheamă PNL, PSD, USR,UDMR, REPER, sau oricum altcumva…

Vina, totuși, rămâne, în principal a noastră.

”România e țara unde toți sunt nedreptățiți, dar nimeni nu luptă - scrie un talentat editorialist, în Ziua.news.

”Toți sunt furați. Toți sunt mințiți. Toți sunt sătui. Dar nimeni nu se opune real. Românul se apără prin tăcere. Se răzbună prin sarcasm. Se consolează prin comparații: „La alții e mai rău". Așa se transformă suferința în stil de viață. Și renunțarea în filozofie națională.

Guvernele românești? Oglinda perfectă a poporului. Românii nu sunt conduși de invadatori. Sunt conduși de foști colegi de școală, de veri, de vecini. Oameni crescuți din același aluat moral: să te descurci, să nu te expui, să nu contești, să nu te bagi. Clasa politică nu a stricat poporul. Doar l-a exprimat. Cu toate defectele lui. Cu toate fricile lui. Cu tot confortul lui interior. Avem conducători exact așa cum merităm: adaptabili, eliptici, oportuniști, dar niciodată prea asumați. Pentru că poporul e la fel”. 

Adică, … ejusdem farinae…

Am greșit, așteptând atitudine de sfinți de la brutari. Poate că făina e blestemată, sau poate că morile au fost mereu strâmbe. Dar e limpede că, indiferent ce logo pun pe pungă, pâinea puterii are același gust dulce, iar firimiturile ajung tot la cei care nu se ridică de la masă niciodată.