Mircea Marian: "În ultimii 18 ani, politicienii români nu au pornit nici cea mai mică reformă fără un şut în spate de la o instituţie internaţională, fie că era vorba de FMI, de Banca Mondială sau de Comisia Europeană".
În 1997, restructurarea şi privatizarea în industrie, în agricultură şi în sistemul bancar au început sub presiunea Băncii Mondiale. În 1999, Comisia Europeană a condiţionat începerea negocierilor de aderare de adoptarea legii funcţionarului public - un coşmar pentru fiecare nou guvern, care vrea să-şi aducă în sistem propria clientelă politică. Între 2001 şi 2004, autorităţile de la Bruxelles au forţat executivul condus de Adrian Năstase să scoată justiţia de sub controlul politic al ministrului justiţiei (vă mai aduceţi aminte de doamna Stănoiu?), să facă publice declaraţiile de avere ale demnitarilor şi să înfiinţeze un organism specializat în lupta împotriva corupţiei la nivel înalt.
Ce s-a întâmplat în momentul în care cabinetul Tăriceanu s-a văzut intrat în Uniunea Europeană şi a renunţat la acordul cu FMI? Orice proces de reformă a încetat. În justiţie s-a înregistrat un regres. Chetuielile cu salariile bugetarilor au crescut de la mai puţin de 5% la aproape 8% din PIB. În loc ca executivul liberal să pregătească rezerve pentru criza care era iminentă, în 2008, deficitul a explodat la 5,25% din PIB.
Având în faţă aceste precedente, de ce am crede că alianţa PDL-PSD se va descurca pe cont propriu în aceste vremuri de criză? Începe să se observe deja că interesele divergente ale celor două partide, generate şi de apropierea alegerilor, au dus la întârzieri în promovarea unor reforme. Iniţiativa legii prin care se interzice cumulul pensiei cu salariul de la stat a fost uitată. Nici un minister nu dă semne că intenţionează să-şi reducă personalul. Externele, de exemplu, au un număr dublu de angajaţi faţă de cel cu care lucrează Aussenministerium, din Austria. Legea salarizării unice - pe care liderii PDL promiteau să-şi asume răspunderea încă din prima lună a noii guvernări – nu există nici măcar în stadiu de proiect.
Dincolo de presiunea pe care o pot face oficialii de la FMI asupra politicienilor români, acordul cu acest organism este şi o precondiţie pentru obţinerea unui împrumut de la Comisia Europeană. Ce s-ar întâmpla dacă am renunţa la aceste finanţări ieftine, cu o dobândă de circa 3%? Statul ar fi nevoit să ia bani de pe piaţa privată, cu circa 11% dobândă. În plus, în momentul în care firmele private vor dori să-şi plătească împrumuturile în euro, vor cumpăra valută şi vor creşte presiunea pe cursul de schimb. Împrumutul de la FMI va majora rezerva valutară şi va permite BNR să intervină pentru a opri devalorizarea monedei naţionale.
Ce alegeţi între „soluţiile româneşti”, propuse de un lider social-democrat autohton, şi constrângerile „impuse” de socialistul francez care conduce acum FMI? Între Mircea Geoană, a.k.a. „Prostănacul”, şi Dominique Strauss-Kahn (fost activist al Uniunii Studenţilor Comunişti) eu, personal, recunosc că am mai multă încredere în ultimul.
Recomandările noastre
