Florian Bichir: "În momentul în care doi jurnalişti/publicişti au anunţat că au acceptat să candideze pentru PDL, s-a înnegrit presa de furie".
Au luat foc unii deontologi. Că îşi murdăresc condeiele, că au întinat marile valori ale presei. De parcă jurnaliştii nu ar avea simpatii, aspiraţiii. Nu, ei sunt, după opinia acestor radicali, o specie aparte, un fel de Inchiziţie. Suspendaţi deasupra societăţii, împărţind dreptatea precum arhanghelii. În perioada interbelică, marele Pamfil Şeicaru a fost deputat în Parlamentul României în anii 1921, 1931 şi 1933. Nimeni nu i-a reproşat în timpul mandatului şi nici după ceva. Nichifor Crainic a fost deputat de Vlaşca în 1927. Sterian Popescu, directorul „Universului“, a făcut parte din conducerea PNŢ şi a fost chiar ministru al justiţiei. Grigore Gafencu şi-a început cariera ca jurnalist, Nicolae Carandino a fost director al ziarului „Dreptatea“. Mircea Eliade, în 1937, s-a decis să candideze pentru Mişcarea Legionară pe listele Partidului „Totul pentru Ţară“. Sensibilul poet şi gazetar Radu Gyr s-a ales deputat de Vâlcea, iar Mihail Polihroniade, deputat de Ialomiţa, amândoi îmbrăcând cămaşa verde. Asta ca să nu-l dăm de exemplu pe Nicolae Iorga...
Alta este ideea. Nu doar la noi, ci pretutindeni în lume, mulţi oameni politici au plecat la drum în carieră ca ziarişti. Nu e nimic infam, nu e nimic de condamnat. Unii oameni de presă simt nevoia la un moment dat să se implice mai mult în problemele societăţii. Unii reuşesc, alţii nu. Numai la noi au sărit toţi cu gura: unii ziarişti i-au stigmatizat, s-au considerat trădaţi, au vorbit de deontologie şi câte altele în stele, iar actualii politicieni i-au primit cu răceală, ca pe nişte neofiţi. De parcă ei sunt politicieni profesionişti, nu făcuţi la apelul de seară! Uite, eu l-aş vedea pe Ion Cristoiu un deputat PSD remarcabil. Pe Horia Alexandrescu la fel, tot din partea stângii. Pentru că, haideţi să fim obiectivi, există jurnalişti cu simpatii de stânga, iar alţii de dreapta. E ceva absolut firesc. Independenţă totală, lipsa unor sentimente, analize super-obiective nu există decât în mintea unor ageamii. Sau a unor frustraţi, care şi-ar dori şi ei, dar n-au parte!
Un jurnalist va fi, din punctul meu de vedere, de zece ori mai bun decât vreun ciumete, sluga umilă a partidului. Dacă ştie să facă o anchetă/o sinteză/o analiză, de ce n-ar fi în stare să se lupte în parlament? În plus, are contact cu oamenii, ştie imediat ce îi doare pe alegători.
Decât o confruntare între Onaca şi Mitrea, eu aş urmări cu plăcere o dezbatere dintre, hai să zicem, Ciutacu şi Avramescu. Sau dintre C.T. Popescu şi Cornel Nistorescu. Exemple că se poate sunt: George Scutaru a fost jurnalist, Corina Creţu la fel, ca să dăm doar câteva nume.
Unii văd în jurnalişti nişte rataţi care îi deranjează pe ei, faraonii, aristocraţii acestei naţii. Alţii - drept nişte justiţiari care nu au dreptul să coboare în arenă. Aidoma episcopilor din Constantinopol, care, în 1453 când erau asediaţi de turci, se certau dacă îngerii au sau nu sex. Unii vor să intre în luptă, şi e dreptul lor!
Recomandările noastre
