Ne-am conectat, aşa cum doar noi ştim s-o facem, la ciocnirile violente din Cairo - uluitor, egiptologii Realităţii şi ai Antenei 3 n-au identificat încă soluţia elementară, suspendarea lui Mubarak! -, riscând să scăpăm din vedere "schimbul de amabilităţi" dintre autorităţile din Belarus şi cele din România.
Epilogul telenovelei diplomatice s-a scris când Serghei Molunov, însărcinatul cu afaceri din republica realesului Lukaşenko, a fost convocat la Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti, pentru a da sama faţă de nişte declaraţii considerate de partea română drept nepotrivite. Pe scurt, şeful misiunii diplomatice a Belarusului în România ne-a servit, într-o conferinţă de presă, o serie de drăgălăşenii.
Menţionând viclean că nu face comentarii, ci doar ridică nişte întrebări la care ar trebui să răspundem noi înşine, Molunov a găsit interesant exemplul unic al României ceauşiste de a-şi plăti datoriile externe. În continuarea expozeului său, diplomatul a ţinut să reliefeze faptul că ţara sa a preferat o "dezvoltare treptată", spre deosebire de multe alte state, rezultatele fiind însă în favoarea regimului Lukaşenko. Bunăoară, invocând nişte statistici de acum doi ani, Molunov a constatat că ei au produs de cinci ori mai mulţi cartofi pe cap de locuitor decât noi, aproape de trei ori mai mulţi litri de lapte, fiindu-ne net superiori şi la producţia de ouă (355-298 de căciulă, pentru ei).
Evident, partea română a avut lucruri mai bune de făcut decât să răspundă acestei chemări la întrecere venind din ţara fostului colhoznic Lukaşenko, "democratul" lider care-şi ameninţă oponenţii că le suceşte gâtul ca la raţe. În fond, nu de grija barabulelor româneşti mor exponenţii ultimei dictaturi pe faţă din Europa: lor li s-a părut "neprietenoasă" participarea României la conferinţa de la Varşovia, a donatorilor pentru Belarus. Spre deosebire de Polonia şi de Germania, acuzate că ar fi sprijinit o tentativă de lovitură de stat în Belarus după realegerea "tătucului" Aleksandr Lukaşenko, ţara noastră a scăpat doar cu o aluzie fină la bună starea de la noi: "poate că în România totul merge bine şi brusc poate oferi bani pentru susţinerea opoziţiei belaruse".
Ne puteți urmări și pe Google News
Sunt anumite lucruri pe care diplomaţii nu le pot spune, dar presa, dacă e vorba despre o ţară liberă, adică alta decât Belarus, da. Nu dorim să ne amestecăm în treburile interne ale ţărişoarei independente şi totuşi atât de sovietice, deoarece ne-am putea trezi suspectaţi, ca polonezii (dezgustaţi, diplomaţii acestei ţări au preferat să nu comenteze o asemenea tâmpenie), că visăm la o halcă din Belarus. Or, după cum a observat preşedintele român zgândărit de altcineva din spaţiul chirilic, n-avem niciun fel de tradiţie în materie de anexări. Ceea ce dorim să transmitem din acest colţ de pagină e doar o poziţie a diplomaţiei române la care merită să se subscrie. Dacă permiteţi interpretarea în termeni ceva mai relaxaţi, în România nu se vor scumpi zahărul şi uleiul din pricina celor 100.000 de euro donaţi pentru sprijinirea societăţii civile din Belarus, deoarece provin din bugetul MAE de asistenţă pentru dezvoltare. Apoi, ca să se risipească posibile suspiciuni, cea mai mare parte din aceşti bani nici măcar nu-i gestionăm noi, ci organismele Comisiei Europene. În plus, scopul nu e să fie învăţaţi nişte tineri cum să-i radă mustaţa lui Lukaşenko, sumele fiind investite în nevinovate burse sau traininguri, precum şi în invitarea unor ONG-uri la acţiunile Forumului Mării Negre.
Cât priveşte comparaţiile pe care le-a făcut diplomatul din Belarus, ar fi preferabil ca acesta să le păstreze pentru sine, câtă vreme respiră aerul mai curat al Uniunii Europene - privilegiu refuzat unui număr de 158 de conaţionali ai săi, de la dictator şi odraslele sale, Viktor şi Dmitri, până la zece jurnalişti socotiţi "propagandişti ai lui Lukaşenko". Poate că sancţiunile UE nu-şi probează totdeauna eficienţa - dovadă că beizadeaua transnistreanului Igor Smirnov, Vladimir, s-a plimbat bine-mersi prin Franţa după ce i s-a refuzat viza. Dar reprezintă o măsură, salutară şi necesară, de izolare a unui dictator care refuză dialogul cu "bandiţii şi subversioniştii" interni şi externi. Ar fi de adăugat doar faptul că, dându-le "indicaţii preţioase" poeţilor să nu uite că sunt cetăţeni, Lukaşenko îl imită binişor pe Ceauşescu. Doar că satrapul mustăcios nu va fi în stare niciodată să se compare cu fostul cizmar. Cum-necum, al nostru tot s-a mai plimbat cu caleaşca regală!
Recomandările noastre
