Dumbrava, Bihor 

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Delegația PSD din Parlamentul European a sesizat Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne (LIBE), acuzând PNL că a pus sub semnul întrebării modul de repartizare a completurilor de judecată și activitatea instanțelor în dosarele privind Congresul partidului. Social-democrații susțin că declarațiile liberalilor reprezintă un atac la adresa independenței justiției și cer ca situația să fie analizată în cadrul dialogului european privind statul de drept.

Statul groazei

De ani de zile, România vorbește despre „căminele groazei”. Dar poate că întrebarea corectă este alta: cine a creat condițiile în care astfel de tragedii au devenit posibile?

Cazul de la Dumbrava, Bihor, ridică o problemă incomodă. În loc ca întreaga energie publică să fie îndreptată spre cauzele profunde – abandonul persoanelor vulnerabile, lipsa serviciilor sociale și incapacitatea instituțiilor de a interveni la timp – atenția se mută asupra celui care a încercat să ofere un refugiu unor oameni pe care statul i-a uitat. Asupra lui Viorel Pașca!

Dacă oameni bolnavi, fără familie, fără adăpost și fără sprijin ajung să locuiască în case private, întrebarea nu este doar cine i-a primit, ci de ce au fost împinși în această situație. De ce nu existau locuri suficiente în centre publice? De ce autoritățile nu au construit un sistem capabil să le ofere demnitate și îngrijire? De ce responsabilitatea a ajuns pe umerii unor cetățeni?

Este ușor să găsești un țap ispășitor.

Este mult mai greu să privești în oglindă și să recunoști eșecul instituțional. Atunci când statul lipsește, cineva încearcă inevitabil să umple golul. Iar atunci când acel efort este imperfect, statul revine nu pentru a-și asuma vina, ci pentru a găsi un vinovat convenabil.

Dar, Viorel Pașca nu este vinovat. Dimpotrivă, raportat la nenorocirea pe care au abătut-o asupra acestui popor născut umil acești pigmei politici, numiți politicieni, el este un erou. Este o victimă colaterală a unui război politic mult mai amplu, o victimă colaterală a urii cu care PSD privește acum la un om, numit Ilie Bolojan. Miza reală nu este atât activitatea unui om care, ani la rând, a încercat să suplinească lipsurile statului, cât lovirea politică a premierului Ilie Bolojan. În momentul în care orice subiect sensibil este transformat într-o armă de confruntare politică, oamenii aflați în centrul acestor cazuri riscă să devină simple piese pe tabla de șah a partidelor. Viorel Pașcă nu reprezintă ținta principală, ci un efect colateral al unei bătălii politice care îl depășește și în care numele său este folosit pentru a alimenta atacuri îndreptate împotriva lui Ilie Bolojan.

Adevărata dramă nu este că există oameni care încearcă să ajute. Adevărata dramă este că au fost nevoiți să o facă în locul autorităților.

Responsabilitatea principală pentru persoanele vulnerabile aparține statului român. El încasează taxe, el are instituții, el are direcții de asistență socială, ministere, agenții și autorități locale. Când toate acestea nu funcționează, vina nu poate fi transferată automat asupra celor care încearcă să ofere o soluție de avarie.

Clasa politică este singurul vinovat pentru starea sistemului social. Ani de promisiuni, reforme începute și abandonate, birocrație sufocantă și lipsă de investiții au produs un sistem care, prea des, reacționează doar după apariția unui scandal.

În acest context, este legitim să ne întrebăm dacă prioritățile politice sunt cele corecte. În loc ca energia să fie consumată în dispute și confruntări politice pe plan european, mulți cetățeni așteaptă soluții concrete pentru problemele din România: centre sociale funcționale, finanțare adecvată, personal calificat și mecanisme reale de protecție pentru cei mai vulnerabili.

România nu are nevoie doar de anchete după fiecare criză, are nevoie de un stat care previne, nu doar sancționează; care sprijină, nu doar controlează; care își asumă responsabilitatea înainte de a căuta vinovați.

Dumbrava nu ar trebui să fie doar un nou subiect de dezbatere televizată, ci un semnal de alarmă despre un sistem care, prea des, îi abandonează pe cei mai slabi și apoi se miră că societatea încearcă să le găsească alternative.

Până când statul nu va reuși să ofere răspunsuri reale pentru persoanele vulnerabile, orice scandal va fi doar un nou episod al aceleiași povești: aceea a unui sistem care ajunge prea târziu și își caută vinovați înainte de a-și recunoaște propriile eșecuri.

În loc să transforme problemele sociale ale României în arme politice, partidele și patronii televiziunilor de știri - presa, a patra putere în stat - ar trebui să-și concentreze energia pe rezolvarea lor aici, acasă. Dacă PSD consideră că există disfuncționalități grave în sistemul de protecție socială, atunci primul pas ar trebui să fie identificarea și corectarea lor prin măsuri concrete, nu doar prin amplificarea conflictului politic.

Este firesc ca într-o democrație să existe sesizări și controale, inclusiv la nivel european atunci când este cazul. Dar mulți cetățeni se întreabă dacă aceeași determinare este folosită și pentru reformarea sistemului social românesc. O țară nu devine mai puternică atunci când scandalurile se succed fără ca problemele de fond să fie rezolvate.

În loc să caute permanent adversari politici, toate partidele – inclusiv PSD – ar trebui să răspundă unei întrebări simple: de ce au ajuns oameni bolnavi, abandonați și fără sprijin să depindă de inițiative private pentru a supraviețui? Răspunsul nu poate fi găsit doar în cazul unui singur om. El trebuie căutat în ani de administrație, în decizii politice și într-un sistem de asistență socială care, prea des, a lăsat oamenii vulnerabili în urmă.

PSD și blestemul pârâtului la Înalta Poartă

Există un reflex pe care politica românească ar fi trebuit să-l fi depășit de mult: acela de a transforma orice dispută internă într-un dosar trimis la Bruxelles, într-o temă de confruntare pe plan european. Iar PSD pare că nu poate renunța la acest obicei. Când lucrurile se complică acasă, când adversarii politici ridică întrebări sau când scandalul capătă amploare, soluția nu mai este dezbaterea în România, ci sesizarea instituțiilor europene. Ca pe vremuri, doar că Înalta Poartă și-a schimbat adresa.

Ironia este cu atât mai mare cu cât PSD acuză PNL că pune presiune pe justiție, dar răspunsul său nu este să lase instituțiile românești să-și facă treaba, ci să internaționalizeze conflictul. Dacă, așa cum susține chiar PSD, fondul cauzelor este exclusiv de competența instanțelor românești, atunci de ce este nevoie de o sesizare către Comisia LIBE? Ce mesaj transmite acest gest? Că România nu este capabilă să-și gestioneze propriile tensiuni instituționale fără arbitraj extern?

Democrația presupune conflicte politice. Presupune critici, replici, chiar excese de limbaj. Dar acestea se consumă în spațiul democratic național, în Parlament, în instanțe, în fața opiniei publice. A alerga la Bruxelles de fiecare dată când adversarul politic spune ceva ce nu-ți convine nu înseamnă apărarea statului de drept, ci exportul conflictului politic românesc.

Mai grav este că PSD încearcă să îmbrace acest demers într-o haină morală, invocând apărarea independenței justiției.

Nimeni nu contestă că magistrații trebuie protejați de presiuni și atacuri. Dar independența justiției nu se consolidează prin transformarea disputelor dintre două partide într-un subiect pe agenda Parlamentului European. Dimpotrivă, se creează impresia că România este incapabilă să-și rezolve propriile probleme și că orice controversă trebuie validată sau sancționată din exterior.

PSD spune că nu cere Parlamentului European să se pronunțe asupra dosarelor. Formal, poate că așa este. În realitate însă, simpla sesizare invită instituțiile europene să privească România prin lentila unui conflict politic intern. Este un gest cu încărcătură politică evidentă, indiferent cât de atent este formulat comunicatul oficial.

Este cu atât mai paradoxal cu cât același PSD a criticat ani la rând ceea ce numea "ingerințele Bruxelles-ului" în politica românească. Astăzi, când îi convine, Bruxelles-ul devine instanța morală supremă; principiile par să se schimbe după interesul de moment.

România are instituții. Are instanțe, are CSM, are mecanisme constituționale și legale prin care asemenea dispute pot fi clarificate.

Dacă PNL greșește, există căi de sancționare. Dacă PSD are dreptate, poate demonstra acest lucru în fața instituțiilor românești. Nu este nevoie ca fiecare ceartă politică să fie exportată în capitalele europene.

Există și o chestiune de demnitate națională. Rufele murdare nu se spală în fața vecinilor. Așa se întăresc instituțiile, așa se câștigă respectul cetățenilor și așa se construiește o democrație matură. O clasă politică matură își rezolvă divergențele acasă, prin reguli democratice și prin respectarea instituțiilor proprii. Cine preferă să-și poarte permanent plângerile în afara țării nu face decât să reînvie unul dintre cele mai păguboase reflexe din istoria românilor: acela al boierului care își căuta dreptatea la Înalta Poartă, uitând că prețul era plătit, de fiecare dată, de întreaga țară.

PSD ar trebui să decidă ce își dorește cu adevărat: să apere autoritatea instituțiilor românești sau să transmită, din nou, imaginea unei țări care are nevoie permanent de arbitri externi. Pentru că atunci când primul reflex este pârârea adversarului la Bruxelles, mesajul care pleacă în Europa nu este despre statul de drept. Este despre neîncrederea propriei clase politice în propriul stat.

Și aceasta este, poate, cea mai mare rușine.

Aceasta este adevărata lovitură dată prestigiului României.