Experiența referendumurilor postdecembriste – de revizuire a Constituției, de demitere a președintelui, de consultare populară – semnalează că marea problemă a acestui instrument democratic rămîne prezența la vot. Dacă nu se întrunește un anumit prag, Referendumul e invalidat. Invalidarea e pentru cel ce convoacă Referendumul mai gravă decît răspunsurile de NU. Pragul de prezență e menit a verifica dacă problema pentru care e deranjat Poporul ocupat cu alte treburi decît cele de interes național interesează.

Dacă referendumul e invalidat înseamnă că autorul convocării a dat-o în bară în materie de cunoaștere a problemelor care frămîntă Poporul. Sub semnul creșterii de la un scrutin la altul a lehamitei de a exercita un drept democratic, prezența la Referendum a fost o preocupare dramatică în România postdecembristă,

După decembrie 1989 s-au desfășurat șapte referendumuri. Trei de adoptare sau revizuire a Constituției, două de demitere a președintelui, două de tip consultare a voinței Poporului. Dintre acestea, trei au fost validate, iar patru au fost invalidate, pentru că n-au atins pragul prezenței la vot. Referendumurile validate au fost:

Cel din 8 decembrie 1991, pentru adoptarea unei noi Constituții (prezența: 67% din alegători),

Cel din 18-19 octombrie 2003, pentru aprobarea Legii de revizuire a Constituției României (au fost necesare 2 zile pentru ca 50% + 1 din alegători să se prezinte la vot, prezența: 55,70%).

Cel din 22 noiembrie 2009, pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari (prezența: 50,95%). Referendumurile invalidate au fost:

Cel din 19 mai 2007, pentru demiterea președintelui Traian Băsescu (prezența: 44,45%). Cel din 25 noiembrie 2007, pentru schimbarea sistemului de vot din România (prezența: 26,51%),.

Cel din 29 iulie 2012, pentru demiterea președintelui României, Traian Băsescu (prezența: 46,24%).

Cel din 6-7 octombrie 2018, pentru modificarea articolului 48 din Constituția României, înlocuirea sintagmei „între soți” cu „între un bărbat și o femeie” (prezența: 21,10%).

De precizat că Referendumul de modificare a Constituției a fost în realitate invalidat. Deși a fost întins pe două zile, prezența a fost sub 50%. Deoarece era vorba de punerea de acord a Constituției cu prevederile UE, s-a trecut cu vederea de toată lumea falsificarea rezultatelor.

Importanța validării pentru cel care convoacă Referendumul se vede din folosirea îndemnului la boicot de către adversari.

Așa s-a întîmplat în 2012, cînd PDL a cerut ca alegătorii să nu meargă la vot. Deși cei care au fost pentru demiterea lui Traian Băsescu au înregistrat un număr uriaș, Traian Băsescu a rămas președinte. Un apel la boicot a făcut și Opoziția din 1991. A pierdut din două motive: Poporul român chiar și-a dorit să aibă o Constituție. Raportul de forțe în plan electoral era net în favoarea FSN.

La Referendumul pentru familie, USR a cerut boicotarea Referendumului. Invalidarea n-a fost însă rezultatul apelului, ci al lipsei de mobilizare din partea PSD. Ce ne arată statistica Referendumurilor postdecembriste?

Că poporul nu se înghesuie să meargă la vot la Referendumurile naționale.

Asta înseamnă:

Un mare risc pentru autor dacă n-ar la dispoziție o mașinărie electorală proprie sau măcar fidelă.

Cei care au convocat Referendumul pentru familie au depins de partidele politice, de PSD, îndeosebi. Și cum PSD n-avea chef să adauge multelor conflicte cu UE cel iscat de validarea Referendumului, mașinăria electorală a partidului a funcționat la turație minimă.

Un mare risc pentru însăși problema abordată de Referendum. Problema Familiei a primit prin invalidarea Referendumului o lovitură grozavă. Efortul celui care convoacă de a lipi Referendumul de alegeri care scot lumea la vot. Așa a procedat Traian Băsescu în 2009, cînd a pus Referendumul în aceeași zi cu parlamentarele.

S-a strigat pînă la răgușire că Klaus Iohannis a pus Referendumul în aceeași zi cu europarlamentarele pentru a scoate lumea la vot la europarlamentare și astfel să cîștige PNL.

 În realitate, lucrurile stau invers.

Klaus Iohannis a pus Referendumul pe 26 mai 2019 în speranța că alegerile europarlamentare vor scoate lumea la vot. Pledînd pentru ieșirea la vot, partidele din partea Dreaptă vor lucra astfel pentru Klaus Iohannis.

Cu atît mai mult se impune acest adevăr cu cît încercarea lui Klaus Iohannis de a stîrni emoția colectivă necesară venirii la vot e din start un eșec, deoarece se bazează pe neliniștea provocată românilor de Asaltul PSD împotriva Justiției.

Eu nu cred că acest asalt reprezintă preocuparea numărul unu a românilor:

● Campania dusă de Binomul SRI-DNA a satisfăcut nevoia unei părți a electoratului de a vedea sancționate faptele de corupție, de a-i vedea pe îmbogățiți trimiși la pușcărie. Cînd, în 2004, Traian Băsescu își întemeia bătălia de cucerire a puterii pe făgăduiala trasului în țeapă pentru corupți, el ținea cont de nemulțumirea populară că jefuitorilor nu li se întîmpla nimic. Între timp, în materie de țepe, Poporul s-a mai răcorit. Altele sînt nevoile populare.

● Justiția are o imagine proastă în România ultimului timp. Nu numai cei care au pierdut procese, dar și cei care n-au avut încă sînt convinși că Justiția nu e corectă, că procurorii, judecătorii nu sînt cinstiți. Dacă Strada folosește sloganul Jos labele de pe Justiție! o face ca instrument de luptă împotriva PSD. Cînd Justiția a fost violată de Guvernele de Dreapta nimeni n-a sărit în ajutorul Justiției.

Experiența de pînă acum ne arată că prezența la Referendum depinde de gradul de mobilizare al partidului care a convocat sau sprijină convocarea Referendumului. În cazul Referendumului din 26 mai 2019, în prima linie a bătăliei pentru prezența la Referendum e PNL. Celelalte partide din Opoziție – Alianța 2020, Pro România, PMP – șiau anunțat sprijinul pentru prezența la vot la Referendum. Referendumul e pus o dată cu europarlamentarele. Asta dă naștere unei situații unice în felul ei în postdecembrism. Pentru succesul Referendumului e nevoie de angajarea electorală a întregii Opoziții. Invalidarea Referendumului va trece însă ca un eșec dezastruos al PNL. Lovitura o va primi Klaus Iohannis. Numai că președintele în exercițiu e candidatul PNL. Pentru prezidențiale PNL pornește cu un handicap.

Se poate vorbi de o situație paradoxală în cazul PNL.

Obiectivul partidului e obținerea unui scor deosebit la europarlamentare, mai precis situarea pe primul loc, înaintea PSD. Deoarece PNL are structuri puternice în teritoriu, chiar și în cazul unei prezențe sub 30%, dacă se situează pe primul loc, partidul și a atins obiectivul. Numai că PNL, spre deosebire de toate celelalte partide, are un obiectiv în plus, care ține de angajamentul luat față de Klaus Iohannis.

Aducerea la vot a unui număr de alegători care să depășească pragul cerut de validare.

Chiar dacă se situează pe primul loc, cu un scor incredibil de mare, pentru PNL 26 mai 2019 va fi ziua unui eșec dezastruos dacă Referendumul nu e validat. Referendumul poate fi validat prin venirea la vot a electoratului Alianței 2020, electorat nou, de Dreapta, care nu depinde de structuri. Ieșirea la vot a acestui electorat poate contracara boicotarea Referendumului, din proprie inițiativă, fără a primi consemn pentru asta (PSD va cere ca fiecare alegător să decidă singur dacă să meargă sau nu la Referendum, chiar dacă merge la europarlamentare) de către electoratul PSD. Numai că electoratul Alianței 2020 va vota pentru Alianță, luînd din electoratul de Dreapta al PNL. PNL se poate trezi în situația paradoxală de a-și fi îndeplinit ținta validării (un succes), dar de a fi eșuat în ce privește scorul la europarlamentarea.

Din acest paradox PNL poate ieși dacă Klaus Iohannis reușește pe cont propriu să aducă la vot un electorat doar al lui. Acesta ar asigura validarea Referendumului, dar și scorul bun al PNL la europarlamentare.

Va reuși această performanță Klaus Iohannis?

Într-un răspuns pozitiv e interesat mai mult PNL, decît Klaus Iohannis. Pentru că PNL duce o dublă povară: A europarlamentarelor și a Referendumului.