O analiză necruțătoare de Yves Mamou pentru Le Figaro.

Un nou drept al omului este pe punctul de a se naște: dreptul la imigrație. Sub egida Organizației Națiunilor Unite va fi adoptat pe 10-11 decembrie în Maroc un „Pact global pentru migrații sigure, ordonate și regulate”.

Acest pact mondial nu se referă la refugiați, al căror statut este reglementat de Convenția de la Geneva, ci la orice persoană: el afirmă într-adevăr că actul migratoriu este o „alegere” individuală (prin opoziție cu o „necesitate”), alegere care trebuie sprijinită, asigurându-i-se securitatea.

Pactul se dorește „neconstrângător” pentru statele semnatare. Ceea ce explică de ce Elveția, care are una dintre legislațiile cele mai restrictive din lume, alături de Mexic, se pregătește să-l semneze cu ochii închiși.

Neconstrângător înseamnă că „statele păstrează o putere suverană de a decide care ne-rezidenți sunt acceptați să intre și să rămână pe teritoriul lor”.

Alianța între elitele globaliste, mobile prin vocație, și săracii, mobili din dorința de a avea acces la o viață mai bună va fi astfel parafată în detrimentul „sedentarilor”, atașați de orașul sau satul lor, de cultura lor, de istoria lor.

Acordul care va fi semnat în Maroc cuprinde 23 de „Obiective”, care merg de la crearea unui aparat statistic armonizat pe plan local-național-mondial privind migranții (Obiectivul 1) la întărirea cooperării internaționale pentru o migrație ordonată și sigură (Obiectivul 23), trecând prin lupta împotriva rețelelor de traficanți (Obiectivul 9) sau organizarea frontierelor (Obiectivul 11).

Pentru a reduce hazardul unei aventuri migratorii, va fi creat un site de internet (Obiectivul 3) pentru a-i informa pe candidații la plecare în legătură cu „toate opțiunile migratorii posibile”, precum „legile și politicile migratorii” din toate țările posibile, „rigorile legate de viză, dosarele care trebuie completate, cheltuielile cu viza și ratele de schimb, documentele de călătorie, exigențele profesionale, evaluarea competențelor și condițiile de echivalare a diplomelor, posibilitățile de formare profesională sau înscrierea într-o unitate școlară sau universitară, costul vieții…”

Același Obiectiv 3 arată că de-a lungul întregii rute migratorii vor fi amplasate birouri sau instrumente de de informare „care pot trimite migranții către serviciile de ajutor și consiliere adaptate pentru copii și femei, permit comunicarea cu reprezentanții consulari ai țării de origine și pun la dispoziția lor informații pertinente, în special legate de drepturile omului și libertățile fundamentale, protecția și asistența potrivite, opțiunile și rutele de migrație regulate și posibilitățile de întoarcere, într-o limbă pe care persoana în chestiune să o înțeleagă”.

Obiectivul 16, de o naivitate surprinzătoare, susține „promovarea respectului mutual al culturilor, tradițiilor și obiceiurilor populațiilor primitoare cu tradițiile și culturile imigranților prin schimburi și aplicarea celor mai bune practici în materie de politici, programe și activități de integrare, inclusiv privind mijloacele de promovare a acceptării diversității și facilitarea coeziunii și incluziunii sociale”.

„Acceptarea diversității” prin comparație cu practicile culturale între imigranți și populația primitoare nu poate decât să te lase sceptic când vezi cum imigranții tind în general să se ghetoizeze în sânul ansamblurilor urbane omogene din Europa…

Avocata și editorialista Judith Bergman, de la Gatestone Institute, se întreabă dacă respectarea culturilor, așa cum este propovăduită de ONU, implică și respectarea și perpetuarea în Europa a mutilărilor genitale impuse femeilor în Somalia. Să amintim că la Köln, în noaptea Anului Nou 2015, celibatarii musulmani nu au negociat drepturile femeilor germane.

Acordul enumeră apoi obligațiile care incumbă statelor pentru a primi fiecare imigrant. Gândul că monarhiile petroliere din Golful Persic, probabil și ele semnatare ale acordului și cunoscute pentru relele tratamente pe care le aplică muncitorilor imigranți, vor accepta (Obiectivul 6) să le facă contracte slujitorilor casnici filipinezi, de a urmări relele comportamente ale agențiilor de recrutare (taxarea imigranților) de a-i împiedica pe angajatori să confiște pașapoartele acestor slujitori (Obiectivul 6, paragraful h) și de a mobiliza corpul de inspectori (Obiectivul 6, paragraful f) pentru a se asigura că drepturile sociale ale imigranților corespund cu drepturile internaționale, te face să zâmbești.

Obiectivul 8 obligă statele să sară în ajutorul imigranților care folosesc rute periculoase și Obiectivul 9 le obligă să lupte contra traficanților de mână de lucru și altor rețele de contrabandă.

Obiectivul 5 obligă statele semnatare să organizeze „reunirea familiilor” și de a le oferi imigranților aceleași drepturi la „securitate socială și la servicii sociale” (paragraful i) ca nativilor din țara de primire.

Europenii care au acceptat să fie taxați și să cotizeze timp de mai multe generații pentru a construi un sistem educațional și de protecție socială demne de acest numevor trebui să-și împartă drepturile cu nou veniții care nu au contribuit deloc șa aceste sisteme.

Redactorii acordului anticipează cu certitudine că sunt posibile fricțiuni între populațiile primitoare și populațiile imigrante. Așa că Obiectivul 17 ține un uimitor discurs dublu: pe de o parte, statele semnatare trebuie să se angajeze să „elimine orice forme de discriminare, să condamne și să contracareze expresiile, gesturile și manifestările de rasism, de discriminare, de violență, de xenofobie și de intoleranță față de imigranți”. Însă, în același paragraf, statele semnatare se angajează să „protejeze libertatea de exprimare” și afirmă că „o dezbatere liberă și deschisă contribuie la o mai bună înțelegere a tuturor aspectelor migrației”.

Nu știm cum statele vor reuși să mențină echilibrul între lupra contra discursului anti-imigrație și libertatea de exprimare.

Toate aliniatele acestui Obiectiv 17 postulează implicit să rasismul și violențele nu pot apărea decât în rândurile populațiilor primitoare, în vreme ce realitatea arată că reciproca este cel puțin la fel de probabilă.

Paragraful c al Obiectivului 17 cere statelor semnatare să promoveze „reportaje independente, obiective și de calitate în presă și pe Internet (privind dreptul de imigrație), dar și să sensibilizeze și să informeze angajații din presă privind problemele migratorii și terminologia adaptată, creând norme etice pentru reportaj și publicitate”.

Același paragraf c impune și ca statele semnatare să priveze de „subvenții sau ajutoare materiale toate organele de presă care promovează sistematic intoleranța, rasismul, xenofobia și alte forme de discriminare față de imigranți, totul cu deplina respectare a libertății presei”.

Cum să promovezi dezbaterea și „libertatea presei” amenințând cu tăierea subvențiilor și finanțărilor pentru critici și recalcitranți?

Această întrebare delicos de orwelliană lasă să se prevadă p înăsprire a regulilor legate de libertatea de expresie.

Pe 1 noiembrie, în The Guardian, Louise Arbour, reprezentanta specială a Națiunilor Unite pentru Migranți, s-a ridicat împotriva ideii că dreptul de a migra a devenit un drept al omului: „Este complet fals și nu apare în text. Nu există nici un proiect sinistru de felul ăsta”, a declarat ea. Expresia „drept al omului” într-adevăr nu este formulată în Pact, însă numărul și precizia Obiectivelor te fac să te gândești la contrariu.

Discreția care a înconjurat elaborarea textului și faptul că textul nu există decât în engleză au permis ONU să scape de dezbatere până de curând.

Cu toate acestea, retragerile răsunătoare ale anumitor țări au sfârșit prin a atrage atenția. Donald Trump a anunțat în spetembrie 2018, de la tribuna ONU, că „respinge ideologia globalistă și că nu știe de altceva decât de patriotism”. Statele Unite au fost primele care au anunțat, în 2017, că nu va semna Pactul pentru migrații.

A urmat Ungaria, în iulie 2018. Peter Szijjart, ministrul ungur al Afacerilor Externe și Comerțului, a explicat că acest acord „este contrar bunului simț și necesității de a restaura regulile de securitate în Europa”.

În aceeași lună, Australia a anunțat că nu va semna din aceleași motive de „suveranitate” și de „protejare a frontierelor”.

Pe 1 noiembrie 2018, Austria a anunțat retragerea semnăturii temându-se că Pactul instituie migrația ca „drept al omului”.

Polonezii și cehii au aruncat în aceeași lună buretele, afirmând că „protejarea frontierelor reprezintă o prioritate absolută”.

Belgia este divizată pe marginea acestui subiect. La fel, Germania.

Israelul a anunțat ONU încă din 2017 că preferă acordurile bilaterale pentru recrutarea mâinii de lucru necalificate și deci că nu va semna Pactul.

Iar lista nesemnatarilor nu este cu siguranță închisă.

ONU susține că 250 de milioane de persoane sunt pe drum la ora actuală în întreaga lume. Adică 3,4% din populația mondială. „Fenomenul va dura timp de secole”, declara pe 14 iulie 2018 Miroslav Lajcak, președintele Adunării Generale a Națiunilor Unite.

Marea problemă este de a vedea dacă acest Pact nu cumva va amplifica un fenomen pe care pretindă că îl planifică.

 

Te-ar putea interesa și: