Diviziuni în „paradisul” de la Bruxelles (!?)

Diviziuni în „paradisul” de la Bruxelles (!?) Fronturile războiului din Gaza / Sursa: Arhiva EVZ

Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, saluta în noiembrie 2019 NATO, drept un „excelent scut protector al libertății” – la doar o zi după ce Emmanuel Macron a descris Alianța ca fiind în ”moarte cerebrală”.

Comentariile lui von der Leyen, într-un discurs care marca cea de-a 30-a aniversare de la căderea Zidului Berlinului și criticile lui Macron au evidențiat diviziunile puternice în Europa cu privire la valoarea NATO și la viitorul militar al continentului. „În istoria sa de 70 de ani, multe s-au schimbat în NATO. Dar un lucru a rămas mereu același: NATO a fost și este întotdeauna ceea ce statele sale membre au făcut din organizație”, a spus von der Leyen în capitala Germaniei, potrivit textului discursului său.

„Sunt până la 29 de țări care se implică și care fac diferența. Cu cuvinte și fapte!” (acum sunt 31 de state membre). Fostul ministru german al apărării a adăugat: „Din punctul meu de vedere, NATO s-a dovedit a fi un scut protector excelent al libertății, în ciuda tuturor suișurilor și coborâșurilor sale”.

Ne puteți urmări și pe Google News

Cam asta era situația în 2019 și nu aveam un război la granița europeană între Rusia și Ucraina, război care a izbucnit în februarie 2022. În timp ce unitatea UE de astăzi este un răspuns clar la agresiunea rusă, instrumentele pe care le-a folosit Bruxelles-ul nu au fost dezvoltate peste noapte. De fapt, într-un fel, puțini observatori își pot da seama că umbra unui alt conflict planează asupra războiului din Ucraina și influențează modul în care blocul își vede instrumentele și rolurile: războiul civil din Siria.

Desigur, războiul din Ucraina este de o amploare mai mare pentru Europa decât a fost conflictul sirian. Mulți consideră că războiul ucrainian este primul război total de la războiul Iran-Irak și cel mai violent război de la stat la stat pe teritoriul european de la al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, cele două crize au unele asemănări în felul în care au testat - și încă testează - hotărârea și modelul democratic și social al Europei. Mai important, privind în urmă, Siria a constituit o experiență formativă pentru Europa. Deși Europa – și Statele Unite – nu au reușit să împiedice „Noaptea lungă a Siriei”, în cuvintele fostului ambasador al Franței la Damasc, Michel Duclos, bătrânul continent pare să fi câștigat de atunci încredere în propriile forțe și răspunde într-un mod de neegalat la invadarea Ucrainei de către Rusia.

A fost nevoie de război pe pământul european pentru a aduce în sfârșit viață conceptul mult condamnat de „autonomie strategică” propus de președintele francez Emmanuel Macron - capacitatea Europei de a se apăra și de a reduce dependența de Statele Unite. Un concept puțin firav, prea lent, puțin convingător și de loc apreciat de centru și estul Europei. La câteva luni de la începutul revoltei populare din Siria împotriva lui Bashar al-Assad, în 2011, UE a adoptat sancțiuni individuale și sectoriale și a desfășurat eforturi diplomatice pentru a sprijini opoziția siriană în exil și pe teren. Blocul a oferit ajutor umanitar începând cu 2012, un sprijin care a ajuns până în prezent la 24 de miliarde de euro.

Dar toamna lui 2013 a marcat un punct de cotitură. Atunci Administrația Obama nu au reușit să pună în aplicare „linia roșie” pe care a stabilit-o - că orice utilizare a armelor chimice de către regim ar primi un răspuns militar american. Combinată cu ascensiunea ISIS, concentrarea Occidentului asupra războiului civil din Siria a dispărut, iar strategia sa s-a destrămat. Între timp, rușii au aplicat strategia opusă - dublarea conflictului sirian și ignorarea ISIS. Mai târziu, criza refugiaților din Europa a constituit un test de solidaritate cu care Europa s-a luptat. Pe scurt, în afară de criza migrației, răspunsul Europei la criza siriană părea bun în fond, dar deloc larg în dimensiune, viteză și durată.

În cea mai mare parte, statelor membre le lipsea unitatea politică, un factor central al oricărei acțiuni europene decisive. Această dezbinare a fost principalul obstacol în calea furnizării de arme către opoziția siriană și, sincer, în calea oricărui sprijin de fond. Aliații europeni ai rebeliunii au fost atenți și au făcut lucrurile doar pe jumătate, iar Moscova, prin comparație, a oferit sprijin cu drepturi depline regimului lui Assad. Siria a reprezentat o înfrângere pentru Occident, și pentru Europa în special. Cu toate acestea, Bruxelles-ul a arătat deja panoul larg de instrumente pe care UE le-a avut la dispoziție, rezultatul deceniilor de integrare răbdătoare europeană. America și-a făcut și continuă să-și facă treaba cu rămășițele ISIS.

Lista scurtă

Dar ce ne interesează acum atunci când vine vorba de Bruxelles? Cine va conduce NATO de la anul, cine va fi președintele Comisie Europene și cine va fi Președintele Consiliului European. Trei funcții vitale în Europa. O să discut despre toate cele trei.  Următorul șef al NATO, despre care discută politicieni și diplomații europeni între ei pe holuri instituțiilor de la Bruxelles, la întâlnirile oficiale/neoficiale, trebuie să fie un european care să poată lucra îndeaproape cu oricine se află la Casa Albă.

Dar asta nu este tot. Următorul șef al NATO trebuie să fie cineva care să susțină Ucraina, dar care să nu fie atât de ”șocant” încât să sperie țările îngrijorate de provocarea Rusiei. Și persoana trebuie să aibă ”statură” – probabil un fost șef de stat sau de guvern – care poate obține sprijin unanim din 31 de capitale și, cel mai important sprijin să vină din SUA. Jens Stoltenberg a fost rugat să-și prelungească mandatul ca secretar general al NATO cu încă un an până în octombrie 2024, după ce membrii Alianței militare occidentale nu au reușit să cadă de acord asupra unui înlocuitor, înainte de summitul de la Vilnius.

El are o viitoare slujbă la conducerea Băncii Centrale a Norvegiei și spune că nu va rămâne după ce actualul său mandat se încheie în octombrie 2024. Prim-ministrul danez Mette Frederiksen, considerată pe scară largă drept un favorit pentru acest rol, a vizitat Casa Albă la începutul lui iunie 2023. Frederiksen ar fi prima femeie secretar general și este văzută ca o posibilă alegere cu grad mare de consens, deși ea insistă că „nu este un candidat”.

Poate că are dreptate. Sunt câțiva factori care încură alegerea premierului danez: cheltuielile danezilor pentru apărare au fost cu mult sub ținta NATO de 2% din PIB și asta ar putea influența votul în Consiliu; geografia ar putea fi un alt factor care contează împotriva lui Frederiksen-ea ar fi al treilea secretar general nordic consecutiv, iar unii din alianță vor să se uite spre estul sau sudul Europei de data aceasta. Mai avem pe listă pe Prim-ministrul al Estoniei, Kaja Kallas, care i-ar putea satisface pe cei care caută o femeie și un est-european, dar poziția ei extrem de dură față de Rusia i-ar putea face pe unii aliați să devină incomozi, adică să nu o voteze. Prim-ministru al Regatului Unit, Rishi Sunak, a vizitat Casa Albă imediat după premierul danez și nu a făcut un secret din faptul că a făcut lobby pentru secretarul său al apărării, Ben Wallace.

Unii dintre potențialii concurenți de top, cum ar fi premierul olandez Mark Rutte și președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, au spus că nu sunt interesați. Potrivit unor discuții din Comisie murmurele despre von der Leyen sunt mai mult o exprimare a dorințelor de a scăpa de ea, decât indicii de schimbare a locului ei de muncă. Nu există nicio dovadă că von der Leyen este interesată de acest rol, iar cei de la Bruxelles nu se așteaptă ca ea să demisioneze înainte ca primul mandat prezidențial la Comisie să se încheie în 2024.

Între ceea ce face și ceea ce ar putea să facă pare mai important să împărți banii europeni decât să faci strategii militare. O altă provocare pentru von der Leyen ar fi istoricul ei din Germania în ceea ce privește cheltuielile de apărarea - și propriul ei palmares ca ministru al Apărării al Germaniei. În urmă cu un deceniu, țările NATO s-au angajat să cheltuiască 2% din PIB pentru apărare până în 2024. Germania, în ciuda faptului că este cea mai mare economie a Europei, a ratat în mod constant obiectivul.

Dar ce a făcut de anul trecut când a anunțat un fond de 100 de miliarde de euro pentru a-și moderniza armata? Caută contracte atât în Germania dar mai ales în SUA ceea ce frământă industria de apărare germană. Când Rusia a invadat Ucraina în februarie 2022, eșecurile politicii germane au devenit clare chiar și pentru germani: armata Germaniei era formată dintr-o forță în vârstă, de aproximativ 183.000 de soldați. Soldaților germani le lipseau nu numai armele grele și munițiile, ci și elemente de bază precum veste de protecție, căști și rucsacuri.

Ministerul german al apărării intenționa să-și extindă forța cu aproximativ 20.000 de soldați. Asta s-a arătat a fi dificil. În 2021, 17,5% din posturile militare, peste nivelul gradelor înrolate, erau vacante. Anul precedent, au fost ocupate mai puțin de jumătate din cele 220 de posturi pentru piloții de avioane din Forțele Aeriene. Conscripția în Germania, o relicvă a Războiului Rece, a fost suspendată în 2011, așa că Bundeswehr nu are de ales decât să facă serviciul militar să pară interesant. Este pe undeva la fel ca la noi cu voluntariatul (?!)

Aș merge mai departe dar un exemplu mi se pare potrivit: Comandantul Diviziei 10 Tancuri a raportat superiorilor săi că în timpul unui exercițiu cu 18 vehicule de luptă de infanterie Puma (construit de Rheinmetall și Krauss-Maffei Wegmann), toate cele 18 s-au stricat. A fost un incident îngrijorător, având în vedere că sistemele de arme ultramoderne sunt o componentă cheie a forței de reacție rapidă a NATO. Puma este un simbol al disfuncționalităților  sistemului de achiziție a armelor. Programele de dezvoltare se pierd în proceduri administrative și politice nesfârșite și complicate. Este ca la noi care pare că am copiat modelul german.

Există o lipsă de muniții și echipamente – iar livrările de arme către Ucraina nu au făcut decât să înrăutățească situația. Depozitele de muniții sunt aproape goale. Cât privește nominalizarea pentru Comisie, deocamdată, Scholz și guvernul său de centru-stânga vor rămâne probabil fără angajament, având în vedere că von der Leyen provine din principalul partid de opoziție din Germania, Creștin-Democrații de centru-dreapta (CDU). Dar, conform oamenilor familiarizați cu raționamentul Berlinului, toate semnele sunt că guvernul o va sprijini în cele din urmă - cu excepția cazului în care o opțiune realistă de centru-stânga apare.

Susținerea Germaniei este esențială pentru a stabili dacă von der Leyen poate rămâne la putere. Va trebui ca actualul guvern să o numească drept reprezentant al țării în Comisia Europeană înainte de a-și putea continua domnia. Și, în calitate de cea mai mare țară a UE, Germania are întotdeauna o pondere semnificativă asupra cine obține cele mai bune locuri de muncă la Bruxelles. Deși Scholz a evitat până acum remarcile publice despre dacă o va susține pe von der Leyen pentru un alt mandat, el a spus la începutul lunii martie că el și șeful UE „colaborează amiabil”.

Din punctul meu de vedere opoziția din partidul lui Scholz va fi mare iar von der Leyen va pleca în cel mai bun caz la șefia NATO. La fel sunt și murmurele din jurul primului ministru olandez Mark Rutte, un lider de cursă lungă în guvernarea Olandei care este apt pentru fiecare ”căsuță” din memo-ul de numire la NATO, dar insistă că nu își dorește postul. Țările de Jos sunt, de asemenea, solide în apărare – ele au fost unul dintre cei mai mari donatori ai Europei pentru Ucraina - dar nu chiar la fel de agresive ca țările de pe flancul estic.

Speculațiile ilustrează cât de mult a schimbat Alianța  NATO invazia Ucrainei de către Rusia și în consecință modul de alegerea al celui care o conduce. Alți candidați menționați ocazional ca posibili înlocuitori ai lui Stoltenberg sunt premierul estonian Kaja Kallas și premierul spaniol Pedro Sanchez și, într-o măsură mai mică, secretarul britanic al Apărării Ben Wallace, vicepremierul canadian Chrystia Freeland, președintele României Klaus Iohannis și președintele slovac Zuzana Caputova. Dar, în ciuda bârfelor, oficialii recunosc că multe dintre aceste nume nu sunt fezabile din punct de vedere politic în acest stadiu.

Kallas, de exemplu, este percepută ca fiind prea vocală. Și invers, Canada și unele țări din sudul Europei sunt privite în cadrul alianței ca fiind în urmă cu investițiile în apărare. Apoi mai este faptul că unele capitale s-ar opune unui candidat non-UE, complicând o candidatura lui Wallace. Pe scurt, discuția pare să testeze nume de candidații ideali și totodată testează ideile, mai degrabă decât se angajează într-o negociere reală. Totuși, America va juca un rol cheie în procesul de selecție, iar Biden a indicat că ”își dorește un președinte sau un prim-ministru, nu un ministru de cabinet”, spune Ivo Daalder, care a fost ambasadorul fostului președinte Obama la NATO.

Războiul a marcat un nou punct de vedere făcând munca politică mai sensibilă și mai cunoscută decât în trecut. Și aliații sunt dintr-o dată mult mai precauți cu privire la cine vor pe podium ca să vorbească în numele lor. Cert este că  Alianța este împărțită în această chestiune. Ceea ce îi încurcă pe unii lideri europeni este că NATO devine un premiu de consolare în politica europeană mai largă, în timp ce liderii se tocmesc pentru cine va conduce principalele instituții ale UE. Oficialii au totuși un termen limită: summitul anual al NATO din iulie 2024.

Disfuncții în conducerea Europei?

UE a reușit să supraviețuiască primului val populist, apelând la strategia sa istorică de răspuns la criză: reforme. Nu știm dacă la următoarele alegeri din 2024 va reușii din nou. Cert este că eforturile de reformare a UE au stagnat, lăsând-o vulnerabilă în fața crizelor viitoare și în fața peisajului geopolitic global în schimbare. Pandemia de coronavirus părea inițial a fi o furtună perfectă, dar, în schimb, a deschis o fereastră de oportunitate pentru o integrare îmbunătățită, în special când vine vorba de politica fiscală și datoria colectivă, precum și de abordarea provocărilor de securitate regionale și globale.

Până acum, UE a răspuns eficient la războiul din Ucraina, dar, de asemenea, prezintă provocări pe termen lung care nu vor fi ușor de depășit. UE s-a străduit să găsească un echilibru în relația cu China. Înainte de pandemie, Comisia Europeană nou instalată a adoptat o atitudine mai dură față de Beijing, în special în privința practicilor comerciale neloiale. Dar China reprezintă, de asemenea, o oportunitate economică pentru mulți dintre liderii europeni, lăsând blocul împărțit în privința modului de a echilibra valoarea Chinei ca partener economic și riscul său ca rival strategic. O perspectiva sumbra pentru UE este revenirea lui Trump prin voința populară a Americii.

În timpul celor patru ani de mandat, Trump i-a înfuriat pe vechii aliați europeni ai Americii, provocând amenințări comerciale și renunțând la acordurile internaționale câștigate cu greu. În același timp, s-a apropiat de unele dintre regimurile iliberale ale continentului, în special Polonia și Ungaria. Sosirea administrației Biden a îmbunătățit tonul relației, chiar dacă divergențele privind politicile cheie și problemele strategice au continuat să apară. Deocamdată, orice tensiune este în așteptare, din cauza necesității de coeziune asupra invaziei ruse a Ucrainei, dar nu au dispărut neapărat. Problema actuală în UE este coeziunea echipei de conducere.

Von der Leyen este cea mai puternica femeie din UE. Ea conduce blocul UE în sprijinirea războiului din Ucraina dar și în refacerea legăturilor cu America. Cu toate acestea echipa ei pare din ce în ce mai dezorganizată. Cu aproape un an de urmat până la încheierea mandatului său, Comisia Europeană, pe care o conduce von der Leyen, a văzut un număr tot mai mare de personalități de rang înalt care se îndreaptă spre alte oportunități. Săptămâna trecută, vicepreședintele ei executiv a devenit cel mai recent comisar de top al UE care și-a anunțat intenția de a se întoarce acasă pentru a reintra în politica internă.

Alții, care sunt încă în rolurile lor, au început să vorbească împotriva unora dintre politicile ei de top. În următoarele 11 luni, Uniunea Europeană va trece printr-o ”revoluție”  pentru a alege peste 700 de membri ai Parlamentului blocului din cele 27 de țări membre. În urma acelui vot, va fi numit un nou executiv – puternica Comisie Europeană – și, eventual, un nou președinte care s-ar putea s-o înlocuiască pe von der Leyen. Dar, deși nu a spus dacă va candida din nou pentru a fi președinte, mulți dintre comisarii ei nu așteaptă să afle.

Von der Leyen a fost aleasă după o înțelegere Macron-Merkel și i-a luat locul lui Manfred Weber care era din PPE. Weber era un Spitzenkandidat pentru Comisia Europeană (Spitzenkandidat este candidatul de pe primul loc și, în contextul UE, se referă la candidatul principal al unui partid politic european pentru președintele Comisiei Europene). Printre criticii au fost președintele francez Emmanuel Macron, premierul spaniol Pedro Sanchez dar și alții.

Toți au spus că îi lipsește experiența. În fine Congresul Partidului Popular European l-a ales, în 2022, pe Manfred Weber președinte al PPE, cu 447 de voturi din 502. El îl succedă lui Donald Tusk. Va candida din nou Weber? Da în mod sigur. Problema lui Weber este că el face parte din Uniunea Socială Creștină din Bavaria care este un partid politic creștin-democrat și conservator din Germania. Având o identitate regionalistă, CSU operează numai în Bavaria, în timp ce omologul său mai mare, Uniunea Creștin Democrată (CDU), operează în celelalte cincisprezece state ale Germaniei. CSU este considerată succesorul de facto al Partidului Popular Bavarez catolic din epoca Weimar.

Plecări pe bandă rulantă din Comisa Europeană

Politico scrie despre aceste plecări. Am spicuit pentru dumneavoastră câteva din exemplele date de site-ul de știri europene. În ultimele câteva săptămâni au fost înregistrat un val de plecări și anunțuri de la Berlaymont, la nivel de top, așa cum este cunoscut ”sediul din oțel și sticlă” al Comisiei, de la Bruxelles. Frans Timmermans, care a ratat rolul de președinte al Comisiei în 2019, dar acum este vicepreședinte executiv, a anunțat că vrea să candideze pentru a deveni prim-ministru al Țărilor de Jos, după prăbușirea guvernului lui Mark Rutte.

Margrethe Vestager, un alt vicepreședinte executiv al lui von der Leyen, și-a depus CV-ul  pentru funcția de șef al Băncii Europene de Investiții, care rămâne vacant la sfârșitul anului. Acest lucru a determinat o scrisoare rece din partea lui von der Leyen, avertizându-l pe comisarul danez să evite orice conflict de interese. Dacă va câștiga sprijinul miniștrilor de finanțe europeni, Vestager va dispărea până în toamnă. Dacă nu o face, ar putea face ca ultimele luni ale Comisiei să devină incomode pentru șeful antitrust din cadrul Comisiei, unde ar trebui să continue să lucreze, deși șeful ei știe că vrea să plece.

Comisarul UE pentru inovare și cercetare, Maria Gabriel, a demisionat deja. S-a întors în Bulgaria pentru a prelua funcția de ministru al afacerilor externe. Alții își au viața dincolo de Bruxelles. Comisarul pentru agricultură Janusz Wojciechowski a petrecut mult timp în Polonia sa natală, spun criticii săi, în detrimentul îndatoririlor sale în cadrul Comisiei. Într-un fel, jocul pentru locuri de muncă este o parte firească a ultimului an al oricărui regim politic, deoarece indivizii își îndreaptă atenția către următorul pas în cariera lor.

Toată această atmosferă, deși derulată în condiții private, va modifica agenda lui von der Leyen. Modul în care von der Leyen conduce este apreciat ca fiind negativ în diverse state. Recent anunțul ei din mai, la summitul Consiliului Europei de la Reykjavik, că agenția de frontieră a UE, Frontex, va colabora cu Regatul Unit în domeniul migrației a stârnit controverse. Von der Leyen a încheiat singură înțelegerea, lăsând nu doar comisarii ei, ci și alte guverne ale UE să caute detalii. La baza neliniștii din Berlaymont se află tăcerea despre propriile planuri ale lui von der Leyen. Ea a hotărât în acest moment să continue.

Dar am întrebat mai sus : va avea sprijinul SPD? Cu toate acestea ea a fost ”legată” și de rolul de secretar general al NATO, care urmează să devină vacant atunci când mandatul (prelungit în mod repetat) al lui Jens Stoltenberg se încheie în octombrie 2024. Provocarea enormă de a face față aderării Ucrainei la bloc - o idee pe care von der Leyen a susținut-o - este una; gestionarea negocierilor privind următorul buget al UE este alta. Dacă dorește să candideze din nou, cel mai probabil ar trebui să treacă pe drumul campaniei cu sprijinul Partidului Popular European condus de Weber.

Se va întâmpla acest lucru? Șeful PPE, Manfred Weber, a gândit chiar că președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, ar fi, de asemenea, un Spitzenkandidaten puternic, sugerând că ar putea susține o alternativă la von der Leyen. Eu personal cred că tema este scrisă iar von der Leyen va fi următorul Secretar General NATO. Alegerea se va face la începutul anului 2024.

Relațiile între lideri UE

Uniunea Europeană este mai mare decât suma părților sale, dar poate nu mai mult decât suma personalităților sale. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și președintele Consiliului European, Charles Michel, au o relație înghețată care exacerbează tensiunile dintre Bruxelles și capitalele naționale. Misiunea Comisiei Europene este atât de a propune legislație, cât și de a-și realiza administrarea. Summiturile dintre șefii de stat și de guvern ai UE oferă guvernelor naționale șansa de a evalua prioritățile.

Coordonarea de la Bruxelles ar trebui să ajute statele membre să găsească un consens și să decidă în mod colectiv cum să avanseze, ceea ce nu se întâmplă acum decât rareori. Când funcționează, rezultatele sunt istorice. Odată, în timp, liderii UE s-au unit cu instituțiile pentru a salva moneda euro. Acum nu se mai întâmplă. Luați în considerare eforturile  europene de a răspunde colectiv la Legea SUA pentru Reducerea Inflației, care include 369 de miliarde de dolari subvenții pentru tehnologii curate și o serie de prevederi menite să susțină producția din SUA prin credite fiscale protecționiste.

UE nu numai că nu dorește să lanseze o nouă rundă de împrumuturi comune, dar nici măcar nu poate conveni asupra gestionării politicii industriale existente. În încercarea de a arăta că Bruxelles-ul face ceva, von der Leyen și Michel au oferit versiuni concurente ale unui „fond de solidaritate” conceput pentru a ajuta țările mai mici să cheltuiască la fel de liber pe cât și-ar dori contemporanii lor mai mari. Niciuna dintre propuneri nu avea ”picioare”.

Ambele au arătat că plăcerea de a face politică îndepărtează rezolvarea problemelor. Birocrația sub egida lui von der Leyen a zguduit și ea cu o propunere de a stabili obiective industriale printr-o reglementare agresivă, într-o ofertă nefinanțată pentru o planificare economică de sus în jos. Concentrarea lui Von der Leyen asupra propriei sale agende a făcut mai dificilă coordonarea a ceea ce se întâmpla în interiorul comisiei. Pentru că are dreptul să propună legislație, nu doar să emită mandate politice, comisia este un centru natural de putere pentru bula de la Bruxelles.

Desigur, nimic nu se poate întâmpla fără mandatul politic al liderilor naționali, iar Parlamentul European a devenit o voce puternică în negocierea formei viitoarelor reguli. Însă amploarea și profunzimea tehnocratică a comisiei înseamnă că este într-o poziție privilegiată pentru a stabili agenda, mai ales dacă statele membre nu și-au hotărât calea. Michel nu a stăpânit arta de a convoca întâlnirea cu șefa Comisiei. Fostul prim-ministru belgian pare să prefere să se înconjoare cu propria sa echipă, decât să obțină consens din facțiunile concurente.

Abordarea sa arată limitările postului de președinte al consiliului, creat în 2009 ca parte a reformelor Tratatului de la Lisabona. Președinte Consiliului (au fost trei până acum) ar trebui să fie un fost prim-ministru cu care liderii actuali se pot raporta ca la un egal. Dar, în esență, treaba constă în găsirea consensului, nu a sta în fruntea ”haitei”. Predecesorul său imediat, Donald Tusk, a fost un politician polonez cu experiență, care a căutat să mobilizeze UE în jurul problemelor de securitate și nu și-a pus o amprentă personală asupra problemelor economice care sunt ”pâinea și untul” blocului.

Michel a prezidat singurul partid francofon pentru a face parte din două guverne de coaliție între 2014 și 2019, care i-au cedat postul de prim-ministru pentru că era mai ușor decât să aleagă o facțiune principală din contingentele majoritare flamande. Celălalt belgian care a ocupat funcția în Consiliul European, Herman Van Rompuy, se apropia de sfârșitul unei lungi cariere dedicate construirii consensului în condiții dificile. Van Rompuy a servit fără tragere de inimă ca prim-ministru belgian din decembrie 2008 până în noiembrie 2009, conducând o coaliție formată din cinci partide, împletită pe fondul unor tensiuni interne semnificative.

Când a devenit primul care a ocupat funcția de Președinte al Consiliul European, a adus ingeniozitate în negociere, precum și un angajament față de federalismul european. În timpul crizei datoriilor suverane a monedei euro, capacitatea lui Van Rompuy de a găzdui summit-uri de mai multe zile și pe toată durata nopții și de a reuni întâlniri mai mici ale factorilor de decizie cheie a ajutat UE să găsească forța de care avea nevoie pentru a trece prin joc.

Acest tip de team-building lipsește acum. Von der Leyen trebuie, așadar, să contracareze percepția că a fost instalată de președintele francez Emmanuel Macron față de obiecțiile propriilor ei aliați naturali. Fostul ministru german al apărării și-a asigurat, de fapt, sprijinul fostului cancelar Angela Merkel atunci când a fost nevoie pentru a câștiga postul în comisie. S-ar putea ca succesorul lui Merkel, social-democratul Olaf Scholz, să se plece în fața presiunilor conservatorilor pentru a o retrage pe von der Leyen.  Își permite UE să se fragmenteze acum.  Schimbările climatice, incertitudinea economică și tulburările financiare globale impun țărilor să acționeze împreună sau riscă să fie afectate de creșterea prețurilor la energie și de incertitudinea lanțului de aprovizionare.

Cele 27 de state membre ale blocului trebuie să gestioneze războiul în desfășurare al Rusiei împotriva Ucrainei, să continue discuțiile comerciale cu Statele Unite privind investițiile în tehnologii ecologice și să protejeze rolul monedei euro ca a doua cea mai mare monedă de rezervă din lume. Țările membre ale UE ar putea fi tentate să se retragă în interiorul granițelor naționale, aceste sarcini fiind prea mari pentru ca orice țară europeană să și le asume singură, în special în cazul în care SUA și China își intensifică propriile agende globale.

Se va sparge unitatea europeană cu un nou ”exit”? Ceea ce trebuie să rețineți este ca anul 2025 nu va mai arăta ca 2024 pentru  Uniunea Europeană. Ne îndepărtam constant de țelul pentru care a fost creată prin  Tratatul de la Maastricht – ai cărui arhitecți principali au fost Horst Köhler, Helmut Kohl și François Mitterrand. Deținătorul Premiului Nobel pentru literatură din 1999, Gunter Grass, spunea: ”Uniunea Europeană a apărut pe o bază economică și se dovedește că nici măcar aceasta nu este o bază solidă. Identitatea culturală a fost neglijată”.

Urmăriți varianta video a editorialului, AICI.