Problema acestui fost ofițer, condamnat înainte de ’89 pentru aceeași faptă, este că ajunge să fie diagnosticat doar cu prilejul unei infracțiuni! Este ca și cum ai diagnostica un schizofrenic cu ocazia unei crime! Ambele sunt boli! Pedofilia nu e o crimă, este o boală pe care psihiatrii nu o diagnostichează aproape niciodată înainte de săvârșirea unei infracțiuni sexuale, din păcate.
Cu aceeași ocazie care aduce infractorul în fața legii apucăm, la rândul nostru, să luăm în grijă un bolnav. De cele mai multe ori, condamnatul pentru pedofilie - de fapt încadrarea legală e fie viol, fie abuz de minori, fie utilizarea de materiale pornografice cu minori - ajunge să fie și bolnavul netratat pentru o problemă serioasă de sănătate.
Mulți dintre pedofili au fost, la rândul lor, abuzați sexual în copilărie și ajung să recidiveze, la distanțe lungi de la o primă infracțiune, după ani de zile de abstinență, fără să fi dus discuția în fața unui profesionist. Legea te obligă să notifici autoritățile dacă auzi de amenințări la adresa integrității ori siguranței altei persoane. Deși sexul cu minori nu e obligatoriu violent, dimpotrivă, de multe ori e consensual, noțiunea de abuz este o prelungire a faptului că minorul nu e apt de consimțământ și crima unui pedofil devine fapt încă dinainte de a se fi săvârșit pentru că tu, profesionist, ajungi să te ante-pronunți!
Obscurantismul social a împins o clasă de bolnavi psihic în subteran, acolo unde nu putem ajunge, pe de o parte, lipsiți de pârghii legale, și ale cărui profunzimi nu le putem cunoaște atâta timp cât singura lentilă pe care o folosim spre judecarea unor astfel de cazuri e doar morala judiciară. Nimic din ceea ce am afimat nu e o apologie pentru crima sexuală de orice fel, aici incluzând crima sexuală asupra minorului. E o pledoarie pentru separarea termenilor, anume că pedofilia e o boală, nu o crimă. Și nu se tratează cu închisoare. De ce ar accepta vreodată un pedofil un astfel de tratament, cum este privarea de libertate?
Recomandările noastre
