Derinkuyu, orașul din adâncuri. Cum au locuit zeci de mii de oameni sub pământ

Derinkuyu. Sursa foto: Wikipedia

Sub câmpiile din Anatolia Centrală, în regiunea Cappadocia, se află Derinkuyu, un ansamblu de galerii și încăperi săpate în rocă vulcanică, considerat cel mai mare oraș subteran cunoscut și unul dintre cele mai complexe exemple de locuire în subteran. Derinkuyu se găsește în provincia Nevşehir, Turcia, lângă localitatea cu același nume, într-o zonă în care relieful format din tuf a permis, secole la rând, dezvoltarea unor așezări rupestre și a unor rețele de adăpostire sub pământ.

Dimensiunea orașului

Descoperirea sa a avut loc în anul 1963, când lucrările la o locuință au dus la identificarea unor spații ascunse, iar cercetările ulterioare au scos la iveală o structură mult mai amplă decât părea inițial. Situl a fost deschis vizitatorilor în 1969, după primele etape de amenajare.

Potrivit Research Gate, Derinkuyu are un sistem subteran organizat pe până la 18 niveluri, cu o adâncime maximă de aproximativ 85 de metri, fiind proiectat să adăpostească zeci de mii de persoane în perioadele de refugiu.

Nu toate nivelurile sunt accesibile publicului. Broșurile de prezentare și materialele turistice oficiale indică faptul că doar o parte din rețea poate fi vizitată, restul rămânând închis din motive de conservare și siguranță.

Un oraș funcțional sub pământ, nu doar un labirint

Derinkuyu nu este o succesiune întâmplătoare de tuneluri, ci o așezare organizată pe funcții. Sunt menționate spații pentru depozitare, încăperi de locuit, zone cu rol religios, dar și elemente care arată preocuparea pentru autonomie: puțuri, rezervoare și sisteme de ventilație.

Un detaliu esențial pentru înțelegerea complexului este ventilația. Studiile despre structura orașului subliniază existența a peste 50 de puțuri de aerisire, proiectate astfel încât circulația aerului să ajungă și în zonele mai adânci sau mai îndepărtate. Această componentă, împreună cu organizarea pe niveluri, a făcut posibilă folosirea spațiului pentru perioade extinse, atunci când locuitorii aveau nevoie să se ascundă.

Apă, acces și elemente de protecție

Potrivit Research Gate, unele puțuri din Derinkuyu aveau dublu rol, fiind folosite atât pentru ventilație, cât și pentru acces la apă, o soluție care limita necesitatea ieșirilor la suprafață în perioadele de pericol.

La fel de importante sunt mecanismele de apărare. În multe complexe subterane din Cappadocia apar uși masive din piatră, concepute să blocheze coridoare înguste. În Derinkuyu, această logică este amplificată de faptul că nivelurile puteau fi izolate, iar intrările controlate pe segmente, ceea ce transforma subteranul într-un refugiu dificil de pătruns din exterior.

Istorie și utilizări, între incertitudini și repere

Datarea exactă a începuturilor rămâne discutată, iar diferite surse avansează ipoteze variate. Ministerul turc al Culturii și Turismului prezintă Derinkuyu ca un loc folosit pentru apărare și ascundere în perioada răspândirii creștinismului și estimează construcția în secolele IX–X, subliniind existența coridoarelor înguste, a puțurilor de ventilație, a unei capele și a unei fântâni.

O altă direcție de prezentare, pornește de la ideea că spațiile subterane au fost extinse și adaptate în timp, pe măsură ce comunitățile locale căutau protecție în fața instabilității.

Dincolo de diferențele de interpretare, există un consens asupra caracterului său de adăpost colectiv și asupra faptului că organizarea internă sugerează utilizare repetată, pe termen lung, nu o soluție improvizată.

Vizitarea Derinkuyu în prezent

Derinkuyu funcționează ca obiectiv turistic cu acces controlat, iar programul de vizitare este stabilit sezonier. Conform unei broșuri de informare asociate rețelei Turkish Museums, situl este deschis zilnic, cu intervale diferite: 1 aprilie–31 octombrie, între 08:00 și 19:00, iar 31 octombrie–1 aprilie, între 08:00 și 17:00; în ambele perioade, casa de bilete se închide mai devreme (18:15, respectiv 16:15).

Accesul în subteran presupune parcurgerea unor coridoare înguste și a unor trepte, iar traseul turistic este limitat tocmai pentru a păstra condiții sigure și pentru a proteja spațiile. În practică, vizitarea se face pe segmente, cu intrări și ieșiri semnalizate, iar fluxul de turiști este gestionat astfel încât zonele strâmte să nu devină puncte de blocaj.