Sursa foto: Wikipedia
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
În dimineața de 24 iunie 1941, apele Dunării din zona Izmail au devenit scena unei lovituri tactice pe care nimeni de pe malul românesc nu o anticipase. În timp ce trupele Wehrmachtului spărgeau frontul sovietic la sute de kilometri mai la nord, contraamiralul Nikolai Abramov și generalul-maior Piotr Țirulnikov au decis să nu aștepte defensiva pasivă. Cu bărci blindate și două monitoare fluviale grele, o forță de desant sovietică a traversat fluviul și a căzut pe nepregătite peste posturile românești de la Satul Nou, creând un cap de pod care avea să reziste aproape o lună, sub tirul continuu al artileriei și al aviației.
Moștenitorii lui Suvorov și miza de la Izmail
La începutul verii lui 1941, portul Izmail, punct strategic pe Dunăre unde mareșalul rus Alexandr Suvorov cucerise celebra fortăreață otomană în 1790, trecuse de doar un an în componența Uniunii Sovietice. Regiunea Basarabiei, reunită cu România în 1918 după prăbușirea Imperiului Rus, fusese ocupată de URSS în iunie 1940 în urma ultimatumului dictat Bucureștiului. Imediat după anexare, Moscova a transformat Izmailul în baza principală a Flotilei Militare Dunărene, o unitate navală destinată să controleze brațele fluviului și accesul spre Marea Neagră.
Comandamentul sovietic local, condus de contraamiralul Nikolai Abramov (care luptase în Războiul Civil Spaniol) și generalul-maior Piotr Țirulnikov (comandantul Diviziei 51 Pușcași „Perekop”, veteran al războiului fino-sovietic), s-a trezit într-o poziție vulnerabilă.
Pe malul opus, în sectorul Chilia, trupele române din Corpul 11 Armată și grănicerii aveau poziții de observație directă. În unele locuri, latul Dunării nu depășea 500-800 de metri. Artileria grea românească, mascată adânc în vegetația de pe malul dobrogean, putea lovi Izmailul fără ca tunurile sovietice de câmp să o poată reduce la tăcere. În primele 24 de ore de la izbucnirea ostilităților (22 iunie 1941), bateriile românești au avariat serios instalațiile portuare și navele ancorate, blocând aprovizionarea.
Fără un ordin primit direct de la Moscova, dar mizând pe efectul de surprindere pe care Suvorov îl teoretizase cu un secol și jumătate în urmă, Abramov și Țirulnikov au decis că singura cale de a opri bombardamentul era un contraatac direct pe malul românesc: o debarcare pe Peninsula Satul Nou (azi Plauru) pentru a distruge punctele de dirijare a focului.
Singura modalitate de a neutraliza această amenințare era un contraatac preventiv: o debarcare amfibie pe Peninsula Satul-Nou, aflată la doar o jumătate de kilometru de Izmail. Deși comandanții contraamiralul Nikolai Abramov (veteran al Războiului Civil Spaniol) și generalul-maior Piotr Țirulnikov (participant la Războiul de Iarnă din 1939-1940) nu primiseră ordine explicite în acest sens, experiența lor militară le-a dictat această mișcare. Principiul lui Suvorov, „surpriza este cheia victoriei”, a ghidat întreaga planificare.
Duelul de artilerie de la Izmail și decizia contraatacului
Primele ore ale zilei de 22 iunie 1941 au prins Flotila Militară Dunăreană într-o stare de alertă ridicată. Cu doar câteva ore înainte ca primele bombe să cadă, amiralul Nikolai Kuznețov trimisese de la Moscova ordinul de pregătire de luptă, astfel că marinarii sovietici și militarii Diviziei 51 Pușcași au întâmpinat primele focuri românești direct din poziții defensive bine fortificate.
Tentativele inițiale ale trupelor române de a traversa brațul Chilia au fost respinse rapid. Marea problemă a sovieticilor nu a fost însă infanteria, ci bateriile de artilerie ale Armatei Române mascate pe malul dobrogean, în zona Plauru-Ceatalchioi. Poziționate adânc în spatele liniei malului, tunurile românești trăgeau prin coordonarea unor observatori plasați la înălțime, complet feriți de bătaia artileriei ușoare de câmp sovietice. În doar câteva ore, portul Izmail a fost tocat de proiectile, nicio navă militară sau de aprovizionare nemai putând manevra în siguranță la docuri.
Văzând că portul este blocat și că navele sale riscă să fie distruse una câte una în ancoraj, contraamiralul Nikolai Abramov a înțeles că schimbul de focuri peste râu este ineficient. Singura opțiune reală era suprimarea fizică a observatoarelor românești de pe malul opus. Până la prânzul zilei de 23 iunie, folosind schițele de operațiuni redactate în lunile anterioare, Abramov a adunat o forță operativă din soldați ai Detașamentului 79 Grăniceri și infanteriști din Divizia 51. Seara, la ora 22:30, a trimis solicitarea oficială către Comandamentul Flotei Mării Negre din Sevastopol, iar într-o oră a primit undă verde pentru traversare.
Lovitura de la Satul Nou și cucerirea Chiliei Vechi
În zori de zi, la ora 02:50 pe 24 iunie 1941, prima debarcare a luat complet prin surprindere trupele române. Încrezătoare în poziția lor de pe mal, autoritățile militare nu minaseră plaja și nu montaseră obstacole subacvatice. Sprijinirea focului greu al monitoarelor fluviale Udarnîi și Martînov, ale căror tunuri de 130 mm și 102 mm au dominat malul, a permis ca peste 200 de grăniceri și infanteriști sovietici să treacă Dunărea cu patru bărci blindate. În mai puțin de o oră, sectorul din zona Satul Nou (Plauru) a căzut, lăsând în mâinile atacatorilor 70 de prizonieri, fără nicio pierdere mortală de partea sovietică.
Succesul fulgerător i-a impulsionat pe comandanții sovietici să lovească din nou. În noaptea de 25 spre 26 iunie, o a doua operațiune amfibie mult mai amplă a vizat Chilia Veche, aflată tot pe malul românesc, mai la vale. De data aceasta, inamicul era în alertă, însă factorul surpriză a funcționat din nou: sub ploaia de gloanțe, primul val de soldați a plonjat direct în apa până la gât, năvânde pe plajă cu un curaj care a paralizat defensiva locală. Până la ora 10:00 dimineața, Chilia Veche era sub control sovietic.
Bilanțul acestei a doua acțiuni a fost greu: rapoartele consemnau peste 200 de morți și cel puțin 500 de prizonieri români, alături de capturarea întregului armament al unui batalion și al unui avanpost (8 piese de artilerie, 30 de mitraliere și peste o mie de puști). În schimb, sovieticii au raportat oficial doar 5 morți și 7 răniți, cifre pe care istoricii le consideră însă mult sub realitatea din teren.
Extinderea capului de pod și retragerea din iulie
Odată căzută Chilia Veche, artileria română nu mai putea bloca traficul fluvial spre Izmail. Profitând de terenul mlăștinos din jur, o barieră naturală greu de străpuns printr-un atac frontal, trupele sovietice au extins rapid zona controlată. Până pe 27 iunie, câștigaseră o fâșie pe malul românesc lungă de peste 70 de kilometri și adâncă de 4 kilometri.
Românii au încercat să recupereze terenul prin contraatacuri repetate (pe 27 și 29 iunie), culminând cu o ofensivă majoră la 1 iulie susținută de aviație și artilerie grea. Deși au respins 18 atacuri puternice, apărătorii sovatici nu au putut rezista la infinit. În fața prăbușirii frontului din Ucraina și a avansului german spre Nistru, menținerea capului de pod a devenit strategic irelevantă. La 18 iulie 1941, prin ordin de la comandament, Flotila Dunării și-a evacuat în liniște trupele de pe malul românesc, redirecționând navele spre Marea Neagră pentru a participa la apărarea Odesei.
Chiar dacă a fost o acțiune locală, debarcarea de pe Dunăre a blocat temporar o parte a forțelor române și a ridicat moralul trupelor sovietice în cea mai neagră perioadă a verii lui 1941, demonstrând că Armata Roșie putea executa operațiuni ofensive complexe chiar și în plină retragere generală.
Recomandările noastre
