De la „român” la „romîn” și înapoi. Ortografie și comunism în România

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Ortografie și cultură, două instrumente politice. Asta s-a văzut în România, prin trecerea de la monarhie la comunism și apoi, la eliberarea de trecut. De ce scriem cu  din A, deși înainte de 1989, scriam cu Î din I.

Istoria literelor  și Î nu este doar o problemă de gramatică.

Reforma ortografică din 1953 s-a produs în timpul sovietizării României, după desființarea autonomiei Academiei Române și subordonarea culturii față de statul comunist.

Însă într-adevăr, generalizarea literei î nu a fost inventată în laboratoarele ideologice ale Partidului Comunist. Comuniștii doar au folosit o controversă lingvistică mai veche.

De ce se folosea „â” înainte de comunism

Literele â și î notează același sunet. Folosirea lui â era legată de tradiția ortografică formată după adoptarea alfabetului latin și de dorința cărturarilor ardeleni de a evidenția originea romanică a limbii.

După trecerea oficială de la alfabetul chirilic la cel latin, între 1860 și 1862, cărturarii români au încercat să facă scrierea să reflecte latinitatea limbii. În ortografia etimologizantă, literele nu indicau numai pronunțarea, ci și originea presupusă a cuvintelor. Academia Română subliniază faptul că unii cărturari, precum Timotei Cipariu și August Treboniu Laurian doreau ca grafia să evidențieze legătura românei cu latina și cu limbile romanice occidentale.

Forma român trimitea vizual la latinescul Romanus. În alte cuvinte, utilizarea lui â nu reflecta întotdeauna exact etimologia, dar devenise o marcă a tradiției grafice și a identității latine.

Reformele Academiei din 1881, 1904 și 1932 au redus treptat ortografia etimologizantă și au apropiat scrierea de pronunțare.

În forma definitivă a normelor din 1932, asociată soluției susținute de Sextil Pușcariu, s-a păstrat sistemul cu ambele litere. În linii generale, î era utilizat la începutul și la sfârșitul cuvântului, iar â în interior, o distribuție asemănătoare celei restabilite în 1993.

Comunizarea Academiei Române

Contextul politic s-a schimbat radical în 1948. Academia Română a fost transformată în Academia Republicii Populare Române, integrată în aparatul de stat și reconstruită după modelul instituțional sovietic.

Potrivit istoriei publicate chiar de Academie, 113 membri ai vechii instituții nu s-au mai regăsit în noua structură. Independența Academiei a fost înlocuită de controlul politic, iar cercetarea umanistă a fost obligată să se adapteze doctrinei oficiale.

În acest cadru a fost pregătită reforma ortografică din 1953.

Cum a fost impus „î din i”

Noile norme au generalizat folosirea literei î, inclusiv în formele romîn, Romînia și romînesc. Reforma a fost aprobată de Academia RPR și transformată în normă obligatorie prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 3135/1953. Aplicarea a început în 1954, iar în școli din anul 1955–1956.

Justificarea lingvistică era simplificarea: același sunet trebuia reprezentat printr-o singură literă. Această idee fusese susținută și înainte de comunism, în cadrul trecerii de la scrierea etimologică la cea fonetică.

Prin urmare, î nu a fost o invenție sovietică, ci o manevră cu caracter ideologic, o rupere de latinitate. Elementul specific regimului comunist a fost modul în care reforma a fost adoptată: de o Academie epurată și subordonată, apoi impusă administrativ întregii societăți.

Reforma a urmărit ștergerea latinității

Eliminarea lui â chiar din cuvintele român și România a slăbit vizual legătura cu Romanus, fapt care a căpătat o evidentă încărcătură identitară.

În 1964–1965, când regimul de la București își accentua distanțarea față de Uniunea Sovietică, â a fost reintrodus în familia cuvântului român: România, românesc, românește. În celelalte cuvinte s-a păstrat î: cîntec, pămînt, hotărîre.

Revenirea din 1993

În 1991, Guvernul a abrogat hotărârea comunistă din 1953 și a restituit Academiei Române competența stabilirii ortografiei.

La 17 februarie 1993, Academia a decis revenirea la â în interiorul cuvintelor și la formele sunt, suntem, sunteți, invocând explicit normele adoptate înainte de 1948 și „un îndelungat proces istoric”.

Astfel, disputa dintre î și â reflectă simultan evoluția lingvisticii, tradiția latină și confruntarea României cu moștenirea politică a regimului comunist.