De ce nu pot românii să iubească Rusia? O analiză istorică semnată de academicianul Ioan Aurel Pop

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Relațiile dintre România și Rusia au reprezentat întotdeauna un subiect sensibil, marcat de tensiuni geopolitice și traume istorice profunde.

Într-o postare memorabilă, academicianul Ioan Aurel Pop, fostul președinte al Academiei Române, oferă o perspectivă istorică și documentată asupra motivelor structurale pentru care memoria colectivă a poporului român respinge manifestările de simpatie față de conducătorii de la Moscova.

Analiza sa arată cum, de-a lungul secolelor, ascensiunea și momentele de glorie imperială ale Rusiei au coincis aproape matematic cu perioade de regres, suferință și ciuntire teritorială pentru spațiul românesc.

Iluzia protectoratului creștin

Relațiile politice oficiale la nivel înalt au debutat sub semnul unei mari speranțe, dar și al unei naivități geopolitice pe care academicianul Ioan Aurel Pop o plasează în anul 1711. Atunci, principele Moldovei, Dimitrie Cantemir, semna cu țarul Petru cel Mare Tratatul de la Luțk.

Scandal în modeling. Fotomodel, înlocuit de o replică AI în ipostaze indecente. Proces răsunător

Istoria fascinantă a Salatei „A la Russe”. sau Salata Rusească. Rețeta originală, din saloanele țarilor în bucătăriile românești

Dornic să scape de sub jugul otoman, Cantemir a acceptat protecția Rusiei, primind garanții că Moldova își va păstra autonomia, tradițiile și granițele istorice de la Carpați până la Nistru, urmând să recupereze raialele acaparate de turci.

Tratatul nu s-a mai aplicat în practică din cauza înfrângerii armatelor ruso-moldovene la Stănilești, pe Prut, însă alianța a deschis definitiv apetitul expansionist al Rusiei către sud-vest, transformând teritoriul Țărilor Române în principalul teatru de operațiuni militare din regiune pentru următoarele secole.

În secolul al XVIII-lea, prin războaiele ruso-turce succesive (1735–1739, 1768–1774, 1787–1792), armatele țariste au înaintat constant spre vest și spre sud.

Ioan Aurel Pop evidențiază cum, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia și-a extins influența în Crimeea, iar prin Tratatul de la Iași (1792), a anexat regiunea Edisan. Nistrul a devenit astfel, pentru prima dată în istorie, frontieră directă între Principatele Române și Imperiul Rus.

Sub pretextul nobil al „protejării” intereselor popoarelor creștine ortodoxe de sub puterea otomană, înaintarea rușilor nu a mai cunoscut stavilă, Moscova folosind acest statut de protector pentru a interveni agresiv în politica internă a regiunii.

Secolul al XIX-lea și trauma Basarabiei: „Ne-au luat ce era al nostru”

Expansiunea teritorială a Rusiei s-a concretizat dureros pentru români în urma războiului din 1806–1812. Prin Pacea de la București, Imperiul Rus a anexat Basarabia (teritoriul dintre Prut și Nistru), deși intenția inițială a generalului Kutuzov era de a ocupa întreaga Moldovă până la Siret sau chiar ambele principate dunărene; doar campania lui Napoleon spre Moscova i-a obligat pe ruși să se grăbească și să accepte doar jumătatea de răsărit a Moldovei.

Ulterior, între 1828 și 1834, Principatele s-au aflat sub stăpânirea directă a Rusiei, perioadă în care, sub guvernatorul Pavel Kiseleff, s-au redactat Regulamentele Organice, iar la 1848, Revoluția Română a fost înăbușită prin intervenția brutală a trupelor otomane și țariste.

Asaltul de la Grivița. sursa: tablou Dembitsky

Fostul președintele Academiei Române amintește lipsa cronică de loialitate de care Rusia a dat dovadă în anul 1878. Deși România luptase sacrificându-și ostașii alături de armata țaristă în Războiul de Independență, iar Moscova garantase prin tratat integritatea teritorială a țării, la Congresul de la Berlin rușii au reanexat samavolnic sudul Basarabiei (Bugeacul).

Drept compensație, României i-a fost atribuită Dobrogea, teritoriu care fusese provincie otomană directă încă din secolul al XV-lea. Pe bună dreptate, academicianul Ioan Aurel Pop subliniază concluzia istorică: în 1878, rușii „ne-au luat” ceea ce era al nostru (Bugeacul) și „ne-au dat” ceea ce nu era al lor (Dobrogea, venită direct de la otomani), încălcând flagrant promisiunile făcute înainte de război.

Secolul XX: Tancurile sovietice, jaful economic și doliul elitelor

După marea bucurie a Unirii din 1918, moment istoric facilitat tocmai de prăbușirea și strâmtoarea Imperiului Țarist, Rusia a revenit în forță sub mantia ideologică a Uniunii Sovietice. În 1940, în baza protocolului secret al rușinosului Pact Ribbentrop-Molotov, Stalin a ocupat prin forță Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța – teritorii românești care nu aparținuseră niciodată Rusiei.

Ocupația sovietică definitivă de după Convenția de armistițiu din 1944 și Tratatul de pace de la Paris din 1947 a lăsat răni adânci și traume de neșters în memoria colectivă a neamului românesc.

Ioan Aurel Pop inventariază cu durere comportamentul violent al „eliberatorilor” sovietici care au intrat cu bocancii în casele românilor, în paralel cu instaurarea agresivă a „dictaturii proletariatului”.

Intrarea ostașilor sovietici în București, 1944. sursa: Arhiva Evenimentul istoric

Timp de două decenii (1944–1964), România a fost secătuită economic prin Sovromuri, plătind despăgubiri uriașe în petrol, gaze, lemn, grâu și aur. Culmea jafului a fost că, după ce Rusia confiscase deja cele aproape o sută de tone de aur ale Tezaurului trimis la Moscova în 1916-1917, sovieticii au jefuit și rezervele de aur recuperate de la Tismana.

Cea mai neagră pagină rămâne însă decapitarea societății românești: elita intelectuală și politică interbelică, generația care făurise Marea Unire, a fost acuzată de trădare și exterminată metodic la Canal și în închisorile de la Sighet, Gherla, Pitești sau Aiud, în timp ce în teritoriile ocupate populația era deportată în Siberia sau masacrată, cum a fost cazul la Fântâna Albă.

Ingineria geopolitică sovietică și realitățile hibride din prezent

În viziunea academicianului, consecințele administrative și teritoriale ale ocupației rusești continuă să își propage efectele destabilizatoare și în prezent.

După 1944, Moldova răpită a fost reorganizată artificial de către liderii comuniști de la Moscova într-un gest contra naturii: nordul (frântura de Bucovină, Herța) și sudul maritim (Bugeacul) au fost oferite Ucrainei, iar centrul, alături de Transnistria, a devenit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Astfel, la destrămarea URSS în 1991, aceste regiuni istorice românești au rămas parte a Ucrainei. În contextul actual, când se ordonă bombardarea unor porturi precum Reni, Ismail sau a regiunii Cernăuți, agresiunea tinde să lovească nu doar în Ucraina, ci și în istoria și comunitățile românești de acolo, aplicând vechiul principiu imperial „dezbină și stăpânește”.

Profesorul Ioan Aurel Pop demontează și propaganda culturală prin care Moscova a încercat programatic să falsifice istoria, contestând originea latină a românilor, impunând alfabetul chirilic și inventând etnii sau limbi artificiale (precum cea „moldovenească”).

Chiar și în ultimele decenii, după aderarea României la NATO și UE, oficialii de la Moscova nu au încetat să transmită amenințări directe cu invazia sau distrugerea militară a Bucureștiului, încercând activ, prin instrumente digitale și propagandă hibridă, să influențeze și să domine scena politică din România și din Republica Moldova.

Faptele istorice vorbesc de la sine și demonstrează o axiomă parțial valabilă: de fiecare dată când Rusiei i-a mers bine sub diferitele sale forme imperiale sau sovietice, României i-a mers rău. Pentru un stat care nu este o mare putere, adaptarea și supraviețuirea înseamnă căutarea unor garanții de securitate reale.

În concluzie, Ioan Aurel Pop îndeamnă la o privire înțeleaptă către trecut și la conservarea fermă a politicii realiste de alianță cu Occidentul, singurul scut eficient în fața unui agresor istoric a cărui glorie a adus întotdeauna ruina vecinilor săi.