De ce „Epoca de Aur” a fost o tinichea ruginită. O explicație pe înțelesul celor tineri, atrași de comunismul lui Ceaușescu

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Acum 37 de ani, în decembrie 1988, România nu mirosea a vin cu scorțișoară, cozonac (sau panettone pentru gospodinele fără abilități) și platouri cu multe  “porcării”, mult mai multe decât poate procesa un ficat gata obosit. Acum 37 de ani nu aveam problema indigestiei de după masa de Crăciun. Pentru că nu ne permiteam să avem așa ceva...

Decembrie 1988 era Luna Cadourilor în care nu prea puteai cumpăra cadouri. Nu aveai prea multe opțiuni. Bradul din sufragerie erau un trunchi aschilambic cu câteva ramuri, un soi de schelet de conifer, adus parcă din străfundurile unei povești de groază. Împodobit cu o beteală străvezie, cu globuri adunate cu greu de-a lungul anilor și păstrate cu atenția demnă de moaște sfinte.

În schimb ne bucuram, la fel ca astăzi, că vine Moșul cu cadouri. Numai că i se spunea Moș Gerilă. Da, nu exista Moș Crăciun, pentru că Nașterea Mântuitorului era o tradiție care nu se potrivea cu morala proletară. Mersul la biserică în prima zi de Crăciun era privit ca un act de dizidență, așa că se programau ședințe de partid chiar în acele momente.

În România mirosea a pește oceanic congelat, a gaz ars la aragaz pentru a încălzi o cameră înghețată și a frică amortizată de foame.

Michael Jackson a recunoscut că a fost molestat în copilărie, dezvăluie un prieten apropiat

Bancul despre Ceaușescu primit de Richard Nixon înainte de a-l primi la Casa Albă

Dacă voiai să gătești, trebuia să te scoli la 3-4 dimineața, ca să prinzi ceva presiune la cuptor, iar de spălat omenește o puteai face dacă pândeai sâmbăta sau duminica momentul magic în care venea apa caldă. De fapt, călduță, spre rece. Așa că am învățat să mă spăl cu ibricul cu apă fierbinte. Într-o baie în care atingerea faianței îți dădea senzația că ești în peșteră.

Televizorul era un soi de Duolingo, pentru că având doar două ore de program pe zi, poeziile patriotice și reportajele cu mărețele împliniri ale Tovarășului Nicolae Ceaușescu umpleau non-stop ecranul, nu puteai decât să înveți bulgărește, sârbește sau ungurește, ca să vezi și să înțelegi altceva.

La fel cum o pereche de blugi erau o fereastră către Occident, la care nu toată lumea avea acces, nu un banal obiect de îmbrăcăminte. Adidași erau o raritate, așa că tenișii fabricați la Drăgășani erau singurele ghete de fotbal. Din păcate țineau doar câteva luni, după care se rupeau...

Astăzi, privind în urmă de la adăpostul confortului modern, este ușor să lăsăm nostalgia să fardeze ridurile hidoase ale unei dictaturi. Se va spune că era sărăcie, dar lumea se descurca. Totuși, realitatea trăită de generația noastră și cea a părinților noștri este un avertisment brutal pe care nu avem voie să-l ignorăm.

Editorialul de față, inspirat de propria experiență, este o încercare de a pune oglinda în fața unei „nebunii colective” care pare să cuprindă segmente tot mai mari din populația actuală: Ideea că pe vremea lui Ceaușescu „era mai bine”.

Pentru un tânăr de astăzi, ideea de a scoate aburi pe gură în propria sufragerie pare o scenă dintr-un film post-apocaliptic. În 1988, era standardul de viață. Românii trăiau într-un ritual perpetuu de înfofolire, iar eu înainte să mă duc la culcare îmi puneam echipamentul de sport și căciula pe cap. Pijama era total nefolositoare într-o cameră în care vara era îngrozitor de cald, iar iarna, inuman de frig.

Dacă astăzi ne plângem de timpul de încărcare al unei pagini sau fotografii pe internet, acum 37 de ani viața se măsura în ore de stat la coadă. Coada nu era doar un șir de oameni, ci un mod de viață, un câmp de luptă pentru demnitate. Când un camion de aprovizionare apărea la colțul blocului, toată lumea se așeza la coadă. Sau stăteau de dimineață, pe scăunel, preventiv. Dacă nu venea camionul, se întorceau a doua zi. Nu conta ce „se băga”, carne, brânză unt sau ouă, era ceva ce sigur nu aveai suficient în casă.

Scenele de la aceste cozi erau adesea animalice. „Să se dădea câte una, ca să ajungă la toată lumea”, o frază care masca mizeria unui sistem care își înfometa propriul popor. Magazinele erau muzee ale dezolării, cu rafturi infinite de borcane de bulion și misterioșii creveți vietnamezi, în timp ce galantarele goale rânjeau către cumpărătorii cu priviri pierdute.

Nu o să uit mirosul săpunului Lux sau Fa, adus de marinari, care mirosea a „dincolo”, un tărâm mitic unde oamenii nu trebuiau să lupte pentru o un pui amărât. Iar modul în care stătea între haine, ca să împrumute din parfum, e greu de înțeles azi, în lumea dominată de Coccolino și odorizantele de cameră. Dacă tot vorbim de parfum, un deodorant era la fel de prețios ca un pachet de țigări Kent, numai bun de dăruit doctorului sau unui gestionar de aprozar. Pentru o rețetă sau un sac de cartofi.

Poate cea mai dureroasă parte a acestui exercițiu de memorie este confruntarea cu prezentul. Cum pot oamenii care au trăit aceste orori, sau tinerii care beneficiază de libertatea totală de astăzi, să spună că Nicolae Ceaușescu a fost un „patriot”?

Este un act de trădare a memoriei să numim patriotism un regim care își lăsa cetățenii să atârne pe scara autobuzelor înghețate, care construia blocuri fără izolație termică și care făcuse o întreagă națiune să întoarcă spatele într-un tramvai atunci când cineva avea curajul să strige adevărul. Care ținea maternitățile fără căldură și medicamente, iar bătrânii erau condamnați la o lungă agonie.

Transmiterea ideii că beneficiile „societății socialiste multilateral subdezvoltate” erau, de fapt, un șir nesfârșit de traume, este singura cale de a ne asigura că aburii pe care îi scoatem pe gură în decembrie 2025 sunt doar rezultatul aerului rece de afară, și nu al lipsei de căldură din casele și sufletele noastre. 

Ce trebuie să mai facem? Să nu lăsăm ca din nepăsare, comoditate și bătrânețe, vremurile să se repete.