Un sondaj livrat cu voluptate zilele trecute ne indică o scădere semnificativă a încrederii publice în Biserică.
Evident, biet credincios fiind, mă alarmez. Întîlnirea cu un bun prieten, şi el credincios, dar ceva mai luminat decît mine, mă lasă perplex. El îmi spune că scăderea cotei de încredere a Bisericii Ortodoxe Române este, în realitate, un moment excelent pentru Biserică. Abia de acum înainte Biserica lui Cristos poate să fie ceea ce trebuie să fie! Mă gîndesc mai bine la argumentele lui şi îmi aduc aminte că geniul absolut al creştinismului, Sfîntul Pavel, ne învaţă că tot ceea ce vedem şi credem în imediat este, de fapt, invers în realitatea care contează, adică cea eternă (în realitate, bogatul e sărac şi săracul e bogat, cel puternic e slab şi cel slab e puternic, cel dîntîi este cel din urmă şi cel din urmă este cel dintîi etc). Perplexitatea îmi trece...
Mai întîi, tocmai pentru că afirmaţia pare şocantă unora ca noi, obişnuiţi cu ideea că ceea ce adoră poporul e bun şi ceea ce respinge e rău, simt nevoia unor explicaţii preliminare. Prima: Biserica nu-i partid politic, nici echipă de fotbal şi nici măcar un ONG. Prin urmare, rostul ei nu este să placă poporului. Biserica are de rostit adevăruri ale unei lumi de dincolo, invizibile pentru noi. Cine le crede, bine, cine nu, nu. Dar, de la această misiune esenţială, Biserica nu are voie să abdice. Aşadar, rostul major al Bisericii nu este acela de a presta social şi, prin urmare, măsurarea satisfacţiei „clienţilor” nu prea are relevanţă. Singurul care ar putea spune dacă Biserica e în regulă sau nu, la modul definitiv, este Isus Cristos, dar mă tem că sondajele nu-L pot avea printre subiecţii chestionaţi.
Într-o democraţie, ştiu, instituţiile aşa se măsoară: plac poporului sau nu. Şi este absolut firesc să fie aşa, din moment ce admitem toţi că trebuie să trăim după cum vrem. În democraţie, încrederea poporului este esenţială pentru orice: de la afaceri strategice şi servicii secrete, la companiile de autobuze şi cofetării, de la guvernare la toaletarea parcurilor. Nimic nu merge fără încrederea poporului. Însă, Biserica e singura care poate merge. Pentru că ea este singura instituţie din lumea asta care se întemeiază în lumea cealaltă. Tocmai de aceea, Biserica este obligată să nu lucreze cu ochii pe sondaje. Ochii ei trebuie să fie aţintiţi, prin sufletele oamenilor, direct spre Cer, căci sufletul omului, cînd se deschide, dă direct spre Cer.
Nu validarea Bisericii de către popor indică realizarea misiunii ei. Biserica trebuie să spună oamenilor cele mai incomode lucruri. Cum ar fi, de pildă, chiar cel menţionat de mine mai sus: că tot ceea ce cred ei din lumea aceasta este exact pe dos. Sau că ceea ce numesc ei iubire este de un egoism feroce şi are nevoie de un major reglaj creştin ca să fie, cu adevărat, iubire. Sau că îşi irosesc vieţile după prostii crezînd că sînt lucruri extrem de importante şi ratează ceea ce e important. Sau că fapta bună pe care tocmai cred că au făcut-o este, întotdeauna, pîndită de diavol. Care, iarăşi ceva şocant, chiar există! Sau că oamenii sînt robi în faţa lui Dumnezeu, iar această robie este însăşi libertatea şi că ceea ce cred ei că e libertate este, de fapt, robie cruntă. Sigur că, dacă le spui oamenilor toate acestea, nu au cum să te placă şi nu au cum să aibă încredere în tine!
Şi, dacă tot am ajuns aici, încă o precizare este extrem de importantă: poporul are încredere în ceea ce-i place. Legătura dintre plăcere şi încredere este, pe cît de profundă, pe atît de perversă. Iar libertatea de a răspunde anonim unui chestionar este cel mai favorabil mod de a exhiba plăcerea, moftul şi enervarea fără nici o răspundere. Or, Biserica tocmai asta ar trebui să spună: plăcerea este cel mai nepotrivit ghid prin viaţă. Evident, cum să-ţi placă cineva care zice aşa ceva? (Nu deschid aici discuţia despre plăcerea neplăcerii, despre bucuria pe care o poţi simţi în cele mai crunte privaţiuni sau despre deliciile celui mai aspru ascetism. Asemenea aparente paradoxuri, care ţin Biserica în viaţă de două mii de ani, nu fac obiectul acestei discuţii, căci ele ţin, totuşi, de excepţie, iar eu vorbesc, aici, despre sondaje.)
Nu în ultimul rînd, este de precizat că abia acum ne apropiem de „firescul” actualităţii europene. Peste tot în Europa bisericile creştine pierd din popularitate. Unele încearcă să facă gesturi de-a dreptul caraghioase pentru a o recupera. Goana Bisericii după graţiile poporului este cu totul penibilă. În ceea ce ne priveşte, întotdeauna am crezut că procentele halucinante ale ataşamentului nostru faţă de Biserică sînt ipocrite. 80% dintre români spun că cred în Biserică şi România de zi cu zi numai a ţară creştină nu arată. Dar, poate, acum a sosit marele moment! Mîine, despre motivele fericirii Bisericii.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
