DAN C. MIHĂILESCU: Acrobatul cu plasă roşie

Pe la mijlocul anilor ’90 discutam înverşunat cu Zigu Ornea despre stupefianta (pentru mine) inversare de planuri ce se petrecea în istoriografia noastră, inclusiv în cea literară.

De parcă odată cu moartea Ceauşeştilor am fi ieşit nu din bolşevism, ci din interbelic, mai toată lumea fină a ideologiei se avântase frenetic în demontarea carlismului, legionarismului şi antonescianismului, hărţuind liberalismul şi ţărănismul, ghilotinându-i nu pe Nicolski, Drăghici, Pantiuşa, Enoiu, Pacepa şi Pleşiţă, ci pe Nae Ionescu, Eliade şi Cioran, nu sovromurile, colectivizarea, Canalul, Sighetul, Aiudul, ci Frăţiile de Cruce, Sumanele Negre, Nicadorii şi Decemvirii, totul într-o dibace simfonie din care trebuia să rezulte ideea că, la noi, socialismul abia stă să înceapă. El a fost deturnat, întinat, malformat de leninismul lui Dej, naţionalismul lui Ceauşescu, pe urma antisemitismului lui Stalin ş.a.m.d. Tot ce era oroare la dreapta era justificat la stânga. Aici, vorba lui Patapievici rămâne uriaşă: rezultă că dreapta comite exclusiv crime ÎMPOTRIVA umanităţii, în vreme ce crimele stângii sunt, toate, PENTRU umanitate! Când îi vorbeam lui Zigu de acelaşi izvor anarhist care generează fascismul şi socialismul, bolşevismul şi nazismul, despre echivalenţa cazurilor Foriş-Stelescu, ori de pactul Maniu-Codreanu din ’37 faţă de pactul Pătraşcu-Ana Pauker din ’46, parcă lua foc.

De ce nu ne interesează destinele, figurile şi conspiraţiile stângii - pe care le taxăm iute ca fiind tactici fireşti, benigne, umanitare -, dar etalăm exorbitant, în schimb, istoriile dreptei? Simplu, mi s-a răspuns: pentru că Eliade, Nae, Cioran şi tot ce reprezintă gardismul în Biserică, studenţime şi mentalul colectiv înseamnă infinit mai mult în soarta Ideii româneşti decât puzderia de „cadre“, propagandişti, activişti şi trepăduşi (mai mult sau mai puţin sângeroşi) prin care sovietele plănuiau să transforme România într-o gubernie.

Exact atunci au apărut la noi primele cărţi ale lui Vladimir Tismăneanu, care au făcut o extrordinară, salvatoare fisură în zidul ignoranţei programate. Atunci s-au aerisit subteranele, s-au evacuat pădurile de molii, s-au ras ciupercile de pe dosarele dorite pe veresie la claustru. Abia atunci au venit în prim-plan figurile cominterniştilor, amestecul de fanatism, cretinism, sânge, spermă, crimă şi trădare, de me galomanie, ranchiună şi ură naţională, care defineşte pretutindeni conspiraţia bolşevizantă. Tismăneanu ne-a iniţat în detaliile de alcov, tractir, cârciumă şi beci de tortură, pentru care Linia, Planul şi Dosarul devin miezul alienării colective întru nebunia „revoluţiei permanente“ şi a „guvernării planetare“.

Lacul cu cea mai pură apă. Are puteri vindecătoare și poate curăța păcatele

Jurnalistul Dan Andronic, despre retragerea candidaturii lui Cătălin Cîrstoiu : „S-a ajuns în cea mai proastă situație”

Graţie aceluiaşi Vladimir Tismăneanu avem acum, la o jumătate de veac după procesele din 1958-1959, prima carte despre „Leonte Răutu şi măştile răului“, Jdanov-ul nostru, omul care, între alte dotări malefice, avea două fixaţii teribile: eliminarea românismului şi sovietizarea României („Perfectul acrobat“, în colaborare cu Cristian Vasile, Editura Humanitas). Personaj sulfuros în romanele unor Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Al. Ivasiuc, Leonte (Leonea) Răutu (n. Lev Oigenstein, 1910, Bălţi-Basarabia, mort în 1993, incinerat la „Cenuşa“ în acordurile „Internaţionalei“), atlet al răului din pură plăcere doctrinară, a fost cameleonul perfect al Ideii leniniste pe sol valah, supravieţuind liniei Pauker, Luca, Chişinevski, Miron Constantinescu, „principal artizan al înscenărilor menite să terorizeze intelectualitatea din România“, omul care i-a promovat pe Roller, Socor, Moraru, Vitner, Nestor Ignat, Goldbergher, Ofelia Manole, N. Tertulian, Paul Georgescu, Traian Şelmaru, care a desemnat grupul Noica-Pillat ca obiectiv al Securităţii, prieten cu Valter Roman, Mihail Florescu, G. Gaston Marin, „non-Jewish Jew“, în formula lui Isaac Deutscher. El ne învăţa în 1948 „să nu mai umblăm cu mănuşi, să învăţăm de la sovietici să fim necruţători în faţa decadenţei“, să eliminăm pesimismul şi „să scoatem, ca profeţii, apă din stâncă“ - toate vorbele astea conducând pe atunci direct la puşcărie.

Pentru Leonte Răutu, „Spaţiul mioritic“ al lui Lucian Blaga (v. p. 238) nu era decât un „putregai cosmopolit în ca rapacea ver bia jului despre spe cificul naţional“, menit să favorizeze „înscăunarea dic taturii fasciste“ şi „împingerea poporului român în criminalul război antisovietic“!

Nu râdeţi: orchestra roşie a lui Malvoglio repetă şi astăzi aceeaşi partitură.