Cum se chinuie Sistemul să transforme un contabil obsedat de putere într-un zeu al austerității

Manifestația de sprijin pentru Ilie Bolojan de ieri seară a dat măsura popularității sale. O mână de oameni, adunați prin rețele sociale, după instinctele gregare de tip neomarxist, s-au plictisit câteva ceasuri în Piața Victoriei.

Încă o dată am văzut cum în politica românească, nu ideile, ci disperarea naște idoli. Când ești în pană de lideri, când carisma a părăsit clădirea și te paște irelevanța electorală, nu mai cauți soluții pragmatice la probleme complicate. Cauți un chip. Și cum piața de mesia era cam goală, mașinăria de PR a sistemului a decis să sculpteze unul: pe Ilie-Sărăcie de Bihor.

Să faci dintr-un primar ardelean, hărăzit cu expresivitatea unui stâlp de înaltă tensiune, un idol al maselor, a fost, probabil, cea mai mare provocare a consultanților de imagine de la Burebista încoace. Misiunea? Să ia un om care zâmbește doar când vede crescând TVA-ul și să-l vândă românilor drept „Răzbunătorul cu Excel”, salvatorul providențial care va asfalta România și va tăia capetele balaurului bugetar.

Mitologia pelerinilor neo-marxiști

S-a creat rapid o întreagă mitologie. Pe la (unele) televiziuni se șoptea cu evlavie despre „Modelul Oradea”, ca despre un fel de tărâm legendar unde câinii umblă cu fonduri europene în coadă, iar birocrația a fost nimicită cu sabia laser a eficienței.

Revoluție în traficul din Capitală. Inteligența Artificială preia controlul în intersecții

Vreme la extreme în România. Ninsori în Apuseni, grindină în sud

Se spunea că, atunci când Ilie Bolojan se dă jos din pat dimineața, trei funcționari publici de la București își dau demisia spontan, de frică. Se zvonea că omul nu doarme, ci intră în standby ca să economisească energie pentru rețeaua națională. Că nu taie panglici, ci le sudează. Că suflă peste un dosar cu șină și-l transformă pe loc în drum expres.

O întreagă armată de analiști l-a ridicat pe un piedestal atât de înalt, încât, dacă te uitai de jos, părea că Bolojan levitează deasupra Carpaților, gata să coboare și să ne concedieze pe toți ca să eficientizeze țara.

Iulius Cezar de Bihor

Dar cireașa de pe tortul acestei zeificări forțate a fost, fără îndoială, metamorfoza gramaticală. Când ajungi idol propulsat de sistem, pronumele „eu” devine insuficient, prea banal, prea muritor pentru grandoarea misiunii tale. Așa că Sfântul Ilie a adoptat majestuosul obicei de a vorbi despre sine la persoana a treia.

Pe ecrane nu mai auzeai un om normal care spune „am decis” sau „voi face”. Nu. Vorbea despre el la persoana a treia. Așa că, mimetic, auzeai dinspre PNL tot felul de sentințe divine: „Bolojan a hotărât”, „Bolojan nu face compromisuri”, „Asta este viziunea lui Bolojan”.

Brusc, bihoreanul nu mai era un simplu politician; „Bolojan” devenise o instituție, un concept filozofic, o entitate abstractă care se privea pe sine din stratosferă, aprobator.

Avea de la cine învăța

La fel făceau Ion Antonescu, Iulius Cezar, Alain Delon și regii Franței. Să vorbești despre tine ca și cum ai fi un monument istoric în viață este pasul suprem în PR-ul de tip mesianic.

Singura problemă? Când Iulius Cezar scria despre el la persoana a treia, cucerea Galia. Când Bolojan vorbește la persoana a treia, cel mult se laudă că a mai tăiat ceva din indemnizația mamelor cu copii, sau că a luat prima zi de concediu fără plată bolnavilor.

Sex-appeal administrativ și

Aici a apărut problema fundamentală a acestui experiment de laborator.

Să încerci să faci din Ilie Bolojan un idol al maselor e ca și cum ai încerca să vinzi o cură de slăbire pe bază de pietriș. E eficientă? Posibil. Costă puțin? Sigur. Dar nimeni nu se va înghesui să o cumpere cu entuziasm la mall.

Cum să generezi isterie de masă cu un lider a cărui singură poezie e organigrama? Românul de rând vrea speranță, vrea un zâmbet, vrea un pic de căldură umană, o strângere de mână, poate chiar un mic miracol la facturi. Ce îi oferea idolul suprem? O foarfecă. „Vă curge acoperișul? Nicio problemă, tăiem acoperișul. Nu mai sunt bani de pensii? Concediem pensionarii.”

Austeritate pe pâine

Pentru el, țara nu e formată din oameni cu necazuri, ci din centre de cost care trebuie optimizate. Pasiunea lui pentru austeritate a fost împachetată de PR-iști drept „pragmatism eroic”. Dar când idolul tău intră în scenă și primul lucru pe care îl spune este că „trebuie să dăm afară 30% din sistem și să tăiem cheltuielile”, brusc, fanii aruncă fularele cu chipul lui și o iau la fugă.

Și uite așa, tentativele de a construi cultul personalității s-au fâsâit. Au descoperit că românul poate admira, de la o distanță sigură, un administrator rigid. Dar de aici până la a-i pupa moaștele administrative, e cale lungă. Lăsați omul la centurile lui ocolitoare. Idolul maselor nu se naște din reduceri de personal și pronume arogante.

PNL, un partid fără lider și identitate

Dacă Brătienii s-ar trezi astăzi și ar arunca o privire peste deciziile economice ale urmașilor lor politici, probabil ar cere imediat retragerea numelui și a culorilor de pe sigla partidului.

Asistăm astăzi la una dintre cele mai triste metamorfoze din politica românească: transformarea Partidului Național Liberal dintr-un apărător feroce al inițiativei private și al capitalului autohton într-un simplu administrator al unui stat cu valențe progresiste. Sau neomarxiste.

PNL a ajuns astăzi un SRL politic care mai trăiește doar din gloria brandului înregistrat acum mai bine de un secol. Identitatea sa reală a fost dizolvată în compromisuri. Compromisuri politice care au făcut ca fiecare șef să devină un idol. Pentru scurt timp. După care va veni altul.

Așa cum se va întâmpla și cu Ilie Bolojan.