„Congresul IX, piatră de hotar”. Nicolae Ceaușescu, în trei ani, stăpânul absolut al României

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Perioada dintre 22 martie 1965 și 9 decembrie 1967 este de circa 2 ani și 9 luni. În acești aproape trei ani, Nicolae Ceaușescu parcurge un drum interesant de la cel mai tânăr lider de partid comunist din Europa de Est, la stăpânul absolut al României. După 1965, mai tineri decât el, aleși la lideri de partide comuniste au fost Alexander Dubček în 1968 în Cehoslovacia și  Wojciech Witold Jaruzelski în 1981 în Polonia.

Brejnev și Ceauseșcu. Sursa foto: Arhiva EVZ

„Congresul IX, piatră de hotar” pentru Nicolae Ceaușescu

Am împrumutat textul pus între ghilimele dintr-o poezie pe care generația mea o recita la serbările dedicate zilei de 26 ianuarie a lui  Ceaușescu. Fără îndoială, pentru istoria comunistă a României. Congresul din 19-24 iulie 1965 a reprezentat o bornă. A fost hotarul politic dintre moștenirea lui Gheorghiu Dej și România lui Ceaușescu.

Ceaușescu, în 24 martie 1965, se angajase să muncească „înzecit” să mențină „linia generală a partidului”. Evident, va uita rapid acel discurs. La exact patru luni de la înmormântarea lui Dej, Congresul încheiat la 24 iulie 1965 producea efecte noi. În primul rând, Nicolae Ceaușescu obține schimbarea nunelui partidului. PMR redevenea Partidul Comunist Român, numele din perioada 21 octombrie 1945-23 februarie 1948.

Nicolae Ceaușescu a luat din perioada ilegalității doar părțile care-l ajutau la biografie. Tonul fusese dat chiar de către Dej însuși. Eroi ai luptei din ilegalitate a comuniștilor intraseră și ieșiseră din mentalul colectiv „așa cum cereau interesele partidului”, vorba unui personaj al lui Caragiale. Ceaușescu voia să aibă cât mai puțin de a face cu Epoca Dej. În perioada 1921-1931, avuseseră loc cinci congrese ale PCdR. După Conferința din 1945, când PCdR a devenit PCR, au mai fost trei congrese ale PMR, în intervalul 1948-1960.  Congresul din 1965 trebuia să fie al patrulea congres PMR. Nicolae Ceaușescu, dorind să aibă aprecierea ilegaliștilor a decis și Congresul a aprobat ca  PMR să se numească PCR iar Congresul în desfășurare să fie considerat Congresul al IX-lea.

Ryanair schimbă regulile pentru locurile gratuite. Pasagerii află mai târziu unde vor sta

Cinci greșeli care îți înfundă chiuveta 

Nicolae Ceaușescu schimbă Constituția și denumirea oficială a țării

Un element pe care comuniștii l-au urmărit pe parcursul istoriei lor din 1921 până în 1989, a fost acela al legitimării istorice. Ei au căutat, pe sistemul „materialismului dialectic și istoric” să își justifice apariția de condițiile istorice din „comuna primitivă”, trecând prin „sclavagism”, „fedualism”, regimul „burghezo-moșieresc”, până în timpul „orânduirii capitaliste”. Ei se considerau apostolii orânduirii socialiste și, în final, al celei care n-a mai venit niciodată, orânduirea comunistă.

România era încă împărțită în regiuni și raioane sovietice. În plus, în vigoare era Constituția din 1952. La 21 august 1965, s-a adoptat Constituția Republicii Socialiste România.  Republica Socialistă România avea în frunte Partidul Comunist Român. Existau Marea Adunare Națională, Consiliul de Miniștri. Ceaușescu a devenit secretar-general al PCR. Ceaușescu a păstrat iluzia conducerii colective prin păstrarea Consiliului de Stat. Președintele Consiliului de Stat era de facto șeful de stat al României.

Primele vizite externe din 1965

În 15 august 1965, Nicolae Ceaușescu face o vizită la Varna, în Bulgaria. unde are convorbiri cu Todor Jivkov. În septembrie 1965, Nicolae Ceaușescu face prima vizită oficială ca lider de partid la Moscova în URSS. Vizita a durat 13 zile și a vizat obiective politice, ideologice. Va urma o a doua vizită în Bulgaria, în intervalul 13-18 septembrie 1965, când se vor pune bazele unor acorduri economice bilaterale.

La capitolul studii, Ceaușescu rămăsese „de căruță” în raport cu tovarășa de viață

Am lăsat aici un capitol al biografiei „Cârmaciului” în devenire. Se știe că Gheorghiu Dej, inițial dorise ca demnitarii să lupte și pe tărâmul științei nu doar al „revoluției”. Cum mulți membri maturi ca și el ai eșaloanelor superioare, nu aveau decât studii primare sau cel mult profesionale, se dorea „corectarea” biografiei. Desigur, erau și nume precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu, aceștia având titluri universitare luate la timp. Ana Pauker abandonase Medicina. Petru Groza fusese și el avocat, cu studii juridice. Pătrășcanu fusese doctor în Drept și un istoric înzestrat

Cum unii demnitari nu se descurcau nici și la forme intensive de a absolvi liceul sau facultatea (inclusiv cu meditații cu profesori, discrete chiar în sediul CC al PMR), Dej renunțase și spusese într-un cerc restrâns că „dacă faci ce te pune Partidul să faci, la ce-ți trebuie o diplomă”? Așa se face că Nicolae Ceaușescu în 1965, în afară de studiile primare și cele militare de scurtă durată nu avea alte studii.

Elena Ceaușescu, în schimb era licențiată în Chimie. Lucra deja ca laborant și cercetător la ICECHIM. Va deveni director din 18 noiembrie 1964, până în 1979.  Nicolae Ceaușescu, după ce devine lider PMR și-l transformă în PCR, decide să meargă la școală. În noiembrie 1965, a susținut Bacalaureatul la actuala Școală Centrală din București (fosta  Școală Medie Nr.10  Zoia Kosmodemianskaia). Diploma de Bacalaureat a fost emisă  în decembrie 1965. Dar, tovarășa avea deja facultate, era directorul ICECHIM. Așa că tovarășul decide și el rapid să obțină licența. Se întâmplă la Institutul de Științe Economice „V.I.Lenin” (actuala ASE). Manea Mănescu era Rector. El i-a coordonat licența lui Ceaușescu „Unele probleme ale dezvoltării industriale în România în secolul al XIX-lea”, iar diploma de licență vine în ianuarie 1966.

Anul 1966, anul decretului anti-avort

La 1 octombrie 1966, Ceaușescu semna Decretul 770 care a interzis avorturile voluntare. Trecuseră 21 ani de la război și Ceaușescu era convins că România nu progresase suficient demografic. În plus, Ceaușescu dorea ca baza societății să fie familia tradițională, de aceea, PCR a decis prin dorința lui ca divorțurile să se pronunțe foarte greu. În plus, limitarea contracepției a determinat o înflorire a „industriei avorturilor clandestine”. Practic, cei care aveau relații extraconjugale, ori conjugale aveau probleme cu sarcinile nedorite. Avorturile clandestine au dus la decesul femeilor care se supuneau acestei proceduri.

Nicolae Ceaușescu. Sursa foto: arhiva EVZ

Alteori, când procedurile eșuau, copiii se nășteau cu malfornații. Existau și situații în care femeile care recurgeau la aceste metode empirice să-și provoace răni grave care le degradau sănătatea până la sfârșitul vieții. Sau chiar își grăbeau prin dezvoltarea unor afecțiuni, sfârșitul vieții.   Mulți copii, deja născuți, ale căror mame muriseră ca urmare a acestor avorturi aveau să ajungă la „case de copii” (orfelinate). În anii 90, dezăluirile presei internaționale au arătat dramele acestor copii.

Copiii născuți începând cu anul 1967 și până la abrogarea Decretului 770 s-au numit generic „decreței”. În perioada 1967  și până în 1971-1972, a fost o creștere destul de mare a natalității până să se ajungă la crearea rețelelor clandestine de provocare ilegală a avorturilor.

Politica  internă în 1966 și 1967

În octombrie 1966, Nicolae Ceaușescu a vizitat Alba Iulia, cetatea-simbol pentru Mihai Viteazul și pentru Marea Unire. Primit cu entuziasm, Ceaușescu nu începuse încă acel cult al personalității care se va dezvolta începând din anii 70 ai secolului XX.

În 1967, Ceaușescu demarează pe plan intern planurile viitoarelor epurări. Venise timpul, așa cum făcuse Dej, să izoleze și el o parte din foștii apropiați ai lui Dej. În plus, s-a început lucrul la reorganizarea administrativă a României. Se dorea renunțarea la sistemul sovietic cu regiuni și raioane.  În 6-8 decembrie 1967, liniile directoare erau gata iar Legea 2/1968 a fost adoptată la 16 februarie 1968. Reorganizarea atrăgea după sine reorganizările instituțiilor din teritoriu, atât civile cât și militare.

Tribuna oficială cu prilejul mitingului din Capitală, ţinut în cinstea zilei de 1 Mai 1966. sursa. IICCMER

Politica externă în 1966

La 14-15 februarie 1966, pe agenda politică a lui Nicolae Ceaușescu figurează o vizită oficială în Bulgaria. La 18 aprilie 1966, Nicolae Ceaușescu primește vizita lui Josip Broz Tito, liderul comunist iugoslav. Este prima sa vizită oficială în România.  Din 7 septembrie 1964, începuseră lucrările la sistemul hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier, pe Dunăre, în zona Cazanelor. Cei doi lideri își proiectau alianța contra influenței URSS. Se știe că încă din perioada stalinistă, după 1948, liderul comunist iugoslav a dorit să își extindă influența în Balcani, spre un adevărat front balcanic unit. Dornic să accentueze desprinderea de URSS, Ceaușescu voia să arate că poate mai mult decât Dej. Evident, timpurile erau altele.

În mai-iunie 1966, Sahul Iranului, Mohammed Reza Pahlevi a vizitat România. A fost un prilej pentru România socialistă să își consolideze relațiile externe și să deschidă perspective de dezvoltare economică.

În 17-23 iunie 1966, Premierul R.P.Chineze Zhou Enlai efectuează o vizită de prietenie. Are loc o mare manifestație la Sala Palatului din București, iar Premierul Chinez vizitează și Constanța.

În octombrie 1966, Nicolae Ceaușescu merge într-o nouă vizită de cinci zile la Moscova. Au fost abordate teme legate de poziția Partidului Comunist Român pe teme de ideologie, relații externe, viziune economică și socială.

Anul politic  internațional 1967. Un candidat la Președinția SUA, la București

În 1963, Dej încheiase un acord de reprezentare comercială cu RFG. La 31 ianuarie 1967, România și RFG stabileau relațiile diplomatice la rang de ambasadă.  Asta a provocat o reală surpriză în rândul statelor membre ale CAER și ale Tratatului de la Varșovia. În 17-18 martie 1967, Ceaușescu vizitează Moscova unde are discuții cu Leonid Brejnev.

În 21-23 martie 1967, candidatul Partidului Republican la Președinția SUA Richard Nixon vine la București. El face un turneu diplomatic în state din Blocul de Est. Polonia nu îi permite vizita pentru a nu irita Moscova. Deși Nixon sosește la Moscova, el nu este primit de niciun lider oficial sovietic.  După ce va câștiga alegerile din 1968, Richard Nixon va efectua ca șef de stat o vizită la București în perioada 2-3 august 1969.   La 17-18 aprilie 1967, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită oficială în Polonia.

Richard Nixon la București, 1969. sursa: Agerpres

În 24-26 mai 1967, a vizitat Ungaria. Evident, relațiile româno-maghiare au fost dintotdeauna tensionate, din cauze istorice, dar acum, se încerca într-un fel normalizarea lor sub auspicii comuniste. În 5-10 iune 1967, când are loc Războiul de Șase Zile, contrar celorlalte state din Blocul de Est, Nicolae Ceaușescu nu rupe relațiile diplomatice cu Israelul, ceea ce aduce o nouă undă de simpatie pe plan extern pentru România.

„Partidul e-n toate, E-n cele ce sunt...”

Trebuie să menționăm că, deși Ceaușescu era liderul partidului iar primirile oficiale erau făcute de către Ion Gheorghe  Maurer sau Chivu Stoica, în conformitate cu protocolul de stat. Ei erau Premierul, respectiv Președintele Consiliului de Stat. Toate aceste vizite ale unor oficiali străini în România sau vizitele oficialilor români peste hotare aveau girul liderului partidului, Nicolae Ceaușescu. Este valabilă poezia lui George Lesnea din anii regimului comunist „Partidul e-n toate. E-n cele ce sunt / Și-n cele ce mâine vor râde la Soare ”.

În 13 iunie 1967,  Ceaușescu are o vizită oficială în Iugoslavia, unde se vede cu Josip Broz Tito. În septembrie 1967,  Primul Ministru Süleyman Demirel  vine în vizită la București. Evident, Turcia era dintotdeauna un canal diplomatic pentru stabilirea de relații externe. România avea nevoie să-și consolideze politica externă pentru a contracara influența Uniunii Sovietice.

În octombrie 1967, se celebrau 50 de ani de la Marea Revoluție din Octombrie 1917.  Ceaușescu merge la Moscova, însă relațiile sunt destul de contondente, pentru că Moscova reclamă „ieșirea din pluton” a României. Evident, relația cu RFG, vizita lui Nixon și relația cu Israelul nu trecuseră neobservate. O altă vizită în URSS a fost efectuată în 14-15 decembrie 1967.

Elena Ceaușescu vrea Doctorat în Chimie

Nu doar Nicolae Ceaușescu avea motive să se bucure în acel decembrie 1967. Din 1964, soția sa era director ICECHIM. după ce și-a dat licența și până în noiembrie 1967, ea și-ar fi pus semnătura pe trei brevete în domeniul polimerizării. În 1967, Elena Ceaușescu avea 48 sau 51 de ani, în funcție de anul nașterii ei (1916 sau 1919). Ea ar fi semnat 5 articole și ar fi prezentat 10 comunicări științifice.  Începând cu data de 14 noiembrie 1967, în contextul în care soțul ei fusese în URSS la aniversarea unei jumătăți de secol a Revoluției din Octombrie, Elena Ceaușescu decide că vrea să devină doctor în științe.

A doua zi, pe 15 noiembrie 1967,  Consiliu de Stat abrogă ordinul în curs care reglementa doctoratele. Elena Ceaușescu putea să susțină teza cu titlul „Polimerizarea stereospecifica a isoprenului.” fără ca măcar să se fi înscris și să fi avut perioada minimă de pregătire. S-a motivat că descoperirile făcute și activitatea depusă nu trebuiau să se împiedice în birocrație.

Cererea se aprobă la 16 noiembrie 1967. Rapid, se formează Comisia de susținere cu reputați profesori chimiști.  Pe 4 decembrie 1967, în timp ce Nicolae era ocupat să-și asigure alegerea ca Președinte al Consiliului de Stat, Elena primea aprobarea ca pe 8 decembrie, în sediul Politehnicii de pe Calea Griviței să susțină teza de doctorat.

Teză de doctorat susținută la ora 6 dimineața

Între 4 și 7 decembrie, membrii comisiei întocmesc referatele, iar pe 7 decembrie este data raportului de aprobare. Din punct de vedere științific, procesele chimice descrise în teză erau reale și s-au pus în aplicare în Combinatele de la Brazi și de la Onești (oraș care se numise o vreme Gheorghe Gheorghiu Dej).

Procedura standard prevedea ca susținerea să fie anunțată la avizier și să fie publică. Studenții, asistenții universitari și alți curioși s-au dus la Sala de Consiliu unde trebuia să se susțină teza. Au sosit acolo după masa de dimineață, după ora 7 dimineața. Pe ușa Sălii de Consiliu scria sec faptul că teza se susținuse la ora 6 dimineața a zilei de 8 decembrie 1967.  Procesul-verbal al susținereii publice, păstrat la Arhiva instituției consemna că susținerea a avut loc în data de 8 decembrie 1967 (nu se specifica ora).  Se specifica faptul că votul pentru acordarea titlului de „doctor-inginer” a fost în unanimitate.

Președinția Consiliului de Stat, 9 decembrie 1967

Demnitarii comuniști de rangul I Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş şi Chivu Stoica (Președintele Consiliului de Stat căruia i-a succedat Ceaușescu la 9 decembrie 1967) au permis încălcarea articolului 13 din Statutul PCR abia adoptat la Congresul al IX-lea din iulie 1965. Atunci se  interzisese cumulul de funcţii.

I s-a îngăduit Secretarului General al PCR Nicolae Ceaușescu să ocupe, în 9 decembrie 1967, funcţia de Preşedinte al Consiliului de Stat. La 8 decembrie 1967, Consiliul de Stat votase în secret numirea lui Ceaușescu. Asta după ce, invocând chestiuni personale, Chivu Stoica demisionase și propusese ca poziția sa să fie ocupată de Nicolae Ceaușescu,

Decizia Marii Adunări Naționale din 9 decembrie 1967, forul legislativ al României socialiste a fost, desigur, formală și așteptată în „Olimpul” comunist de la București. Noul Președinte al Consiliului de Stat Nicolae Ceauşescu a lărgit continuu competenţele acestei funcții supreme în stat, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967. Ulterior, Consiliul Apărării, creat în 1968 a fost subordonat Consiliului de Stat.

Nicolae Ceaușescu, Elena Ceaușescu. Sursa: Arhiva EVZ

Dublă sărbătoare în familia Ceaușescu

În data de 8 decembrie 1967, Chivu Stoica demisiona din fruntea Consiliului de Stat. Își exprimase opinia ca Nicolae Ceaușescu, liderul PCR să îi succeadă. În aceeași zi, Vicepreședintele Consiliului de Stat Emil Bodnăraș organiza un vot secret al membrilor Consiliului și acest vot este uannim pentru Nicolae Ceaușescu. La 9 decembrie 1967, Marea Adunare Națională a îndeplinit o simplă formalitate, confirmarea cu unanimitate a deciziei unanime secrete a Consiliului de Stat.

La 9 decembrie 1967, Nicolae Ceaușescu devenea lider de partid cât și de stat.  Are 49 de ani și „34 ani de activitate revoluționară”, așa cum se va scrie în biografiile lui oficiale care vor umple librăriile românești, bibliotecile naționale și ale reprezentanțelor externe ale României. El era licențiat în Științe Economice, soția sa licențiată în Chimie, Directorul ICECHIM și evident, proaspăt Doctor-inginer în Chimie. Aveau trei copii ajunși la porțile tinereții. Se ocupaseră de ei în răstimpul în care nu erau prinși cu politica, respectiv cu știința.

Ceaușescu era  stăpânul absolut al României. Tot ce a făcut de aici înainte nu a fost decât modul în care își exercita imaginea de lider absolut în următorii 22 de ani până la 22 decembrie 1989.