Evenimentul Zilei > Actualitate > Culmea comunismului la Chişinău: o biserică a fost transformată în muzeu al ateismului
Culmea comunismului la Chişinău: o biserică a fost transformată în muzeu al ateismului

Culmea comunismului la Chişinău: o biserică a fost transformată în muzeu al ateismului

Într-un lăcaş din centrul orașului, sovieticii au aşezat materiale menite să le clatine basarabenilor credinţa.

„Dosar nr.114. Clădirea – Capela «Sf. Teodor Tiron» trece de la balanţa Comitetului executiv la balanţa Ministerului Culturii, pentru a fi transformată în muzeu al ateismului – 26 august 1980”.
După voinţa mai-marilor vremii, pe pereţii fostului lăcaş din centrul Chişinăului aveau să fie expuse materiale de propagandă care să le scoată cu totul din cap basarabenilor ideea de Dumnezeu. Li se spunea, de exemplu, că la sfinţirea agheasmei se foloseşte aur, că religia e opiumul popoarelor, că preoţii duc vieţi desfrânate. „Predici” obişnuite pentru acea vreme, însă cu o valoare care se dorea sporită de cadrul în care erau aşezate.
„Erau standuri cu materiale băgate în pereţi cu metale zdravene, de parcă aşteptau să treacă tancurile prin biserică”, îşi amin­teşte părintele Ioan Ciuntu, actualul paroh al Catedralei „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişi­nău.
La 26 august 1980, când dosarul numărul 114 primea semnături şi ştampile, comunismul încă visa la veşnicie. Bisericile ocolite de buldozerele sovietice serveau, cel mult, ca dovezi ale unei epoci de piatră a omenirii, ale unor obiceiuri care trebuiau repede stârpite.
Un „ajutor” pentru atei
Tot într-un august, în 1991, Republica Moldova devenea stat independent, iar Uniunea Sovietică se pregătea să dispară. În perioada următoare, printr-un ordin al Ministerului Culturii, clădirea era trecută din custodia Muzeului Naţional de Istorie în cea a parohiei „Sfânta Teodora de la Sihla”.
„A fost nevoie să mai treacă timp până când i-am văzut urniţi pe comuniştii atei, cu tot cu arhivă, din biserică şi până când am putut oficia Sfintele Slujbe. Pentru a grăbi plecarea lor, noi, slujitorii şi creştinii, ne-am oferit chiar să-i «ajutăm» să-şi strângă cât mai curând «averea», căci de la 1980 încoace rău se împrăştiase satana prin biserică!”, scria părintele Ioan Ciuntu în cartea sa, „O corabie a mântuirii”. Azi, părintele Ciuntu îi cunună aici pe o parte dintre cei care, copii fiind, au ajutat la reconstrucţia bisericii. Se pregătește acum să le creştineze urmaşii.

ISTORIE ÎNCURCATĂ
Un comunist a făcut presiuni pentru a salva lăcaşul ­de la distrugerea totală

Capela „Sfântul Teodor Tiron” a fost ridicată în 1895, pe lângă Gimnaziul de Fete din Chişinău. O siluetă oarecum atipică, realizată după planurile arhitectului şef al oraşului, Alexandru Bernardazzi: combinaţie între stilul rusesc şi cel arab-musulman, completată pe alocuri cu elemente moldo­veneşti, cu altarul îndreptat spre sud-est, nu spre est, aşa cum se obişnuieşte.
Prima transformare a bisericii din centrul Chişinăului a avut loc chiar la prima venire a ruşilor, în 1940. A funcţionat atunci, până la revenirea românilor, o primă variantă a Muzeului Ateismului. „Ce a fost cel mai urât în toată povestea aceasta e că, atunci când au venit ruşii, directorul Seminarului Teologic din Chişinău, Victor Popovici, şi-a schimbat tăbliţa şi a devenit director al Muzeului Ateismului. Preot, director de seminar… În 1941, s-au întors auto­rităţile române, şi dânsul a fugit la seminar şi şi-a pus din nou plă­cuţa de director de seminar”, povesteşte părintele Ciuntu.
Trecutul recent nu putea însă fi trecut cu vederea. Mari perso­nalităţi ale vremii au început imediat demersurile pentru răspopirea lui Popovici. Urma să se întâmple asta chiar în Postul Mare: „N-a mai aşteptat ziua: avea un cumnat care era şef de jandarmi, a luat un pistol, s-a dus şi s-a îm­puşcat”.
Însă lăcaşul a mai îndeplinit numai vreme de trei ani menirea pentru care fusese ridicat la sfârşit de secol al XIX-lea. Când s-au întors sovieticii, biserica a fost închisă, apoi a fost transformată în sală de sport, sală de dansuri şi, în final, în muzeu al ateismului.
A fost pândită însă de un pericol mai mare. Se spune că era pe lista demolărilor, iar dinamita fusese deja pregătită. „S-a găsit un păcătos (chiar necredincios!), care a făcut atâta zarvă cât nu au făcut toţi creştinii luaţi la un loc. Pe acesta nu-l deranja că se distruge un locaş de cult, ci faptul că se demolează un monument de arhitectură.Deşi era din partidul satanei, el nu împărtăşea ideea distructivă a «tovarăşilor». Oricât ar părea de straniu, sub presiunea lui satana a cedat, însă cu o condiţie: că va face din capelă «biserica» sa”, se povesteşte în lucrarea „O corabie a mântuirii”.
Catapeteasma a fost distrusă, picturile de pe pereţi s-au pierdut sub un strat nou de beton, icoanele şi obiectele folosite în timpul slujbelor au fost împrăştiate. Crucile de pe grilajele de la intrarea în biserică şi de la balcoane au fost tăiate. În mod ciudat, au rămas crucile mari, de pe turle.

„În 1944 vin ruşii. Biserica a fost închisă. Au făcut din ea sală de sport, sală de dansuri şi tot ce vreţi.”
PR. IOAN CIUNTU, parohul bisericii

RECONSTRUCŢIE
Donaţiile s-au împiedicat în frica de Voronin

Reconstrucţia bisericii a început în 1994. Erau clase întregi venite să dea o mână de ajutor, erau militari, fotbalişti, bătrâni. Cea mai grea parte a fost demontarea tavanelor adăugate de comunişti.
Au fost scoase, cu totul, 46 de camioane pline cu betoane. Se întâmplau şi adevărate minuni: în primul an de slujbă, la biserică a venit o femeie însoţită de fiul său, care ţinea în braţe o icoană cu chipul Maicii Domnului şi al Sfântului Dumitru. Cu două decenii înainte, în timpul unor lucrări de reconstrucţie a bisericii, soţul acesteia descoperise icoana printre gunoaie. Femeia auzise de redeschiderea lăcaşului şi ţinea ca icoana să-şi regăsească locul.
Ce-i drept, lucrările n-au putut înainta foarte repede, pentru că au fost făcute mai mult cu banii adunaţi de la nunţi şi botezuri. N-au fost sponsorizări foarte mari. Cel puţin după ce au venit comuniştii lui Vladimir Voronin – cei care se „revendicau” ca urmaşi ai autorităţilor sovietice – multora le-a fost frică să dea bani pentru o biserică ce se declara ca aparţi­nând de Patriarhia Română.
„O parte dintre cei care ar fi putut să ajute se eschivau, pentru că erau comuniştii la putere. Părea că noi suntem în opoziţie. Cei care voiau să dea un ban nu puteau să-l treacă în contul nostru, pentru că se temeau că erau urmăriţi. Nu voiau probleme. S-a făcut un lucru mare şi bunul Dumnezeu a avut grijă de noi”, îşi aminteşte părintele Ioan Ciuntu (foto).

SCHINGIUIRI   Cu totul, 13 construcții bisericești au fost închise, iar patru au fost demolate. Biserica „Schimbarea la Faţă” a devenit planetariu

După o vizită la Chişinău, undeva în primul deceniu al secolului XX, Nicolae Iorga îl numise „un oraş bisericos”, aminteşte istoricul Maria Danilov, şefa secţiei Istorie Modernă din cadrul Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
La acea vreme, în Chişinău existau două catedrale, 14 biserici parohiale, 18 capele care func­ţi­onau pe lângă instituţii de învă­ţământ sau spitale, o biserică armeano-luterană zidită în 1803, una armeano-catolică din 1835, una militară şi una de rit vechi ortodox.
Maria Danilov face un scurt „inventar” al dezastrului din timpul perioadei comuniste. Demolate: trei biserici şi clopotniţa Catedralei, toate distruse între 1960 şi 1962. Biserici închise: 13. Au funcţionat: 5.

TRANSFORMARE. Biserica „Schimbarea la Faţă” și-a reluat vechea misiune după ce a „slujit”, timp de aproape trei decenii, ca planetariu
Puse la pământ peste noapte
Comuniştii obişnuiau să demoleze după lăsarea întunericului. Până la ziuă, locul era, cel mult, un morman de moloz. Aşa a dispărut, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1962, clopotniţa din faţa Catedralei (actuala Mitropolie a Moldovei).
Tot atunci, lăcaşul de care aparţinea a fost transformat în centru de expoziţii. Clopotniţa a fost reconstruită începând din 1992, în acelaşi stil şi în acelaşi loc. Lucrarea a fost încheiată pe 25 august 1996, odată cu finisarea crucii Catedralei.
Biserica Sf. Ilie, ridicată în 1806, se afla în zona veche a oraşului, lângă cimitirul unde odihneau multe personalităţi basarabene. „A fost distrusă în anul 1960, în legătură cu elaborarea unui «nou plan» de reconstrucţie a zonei vechi a oraşului Chişinău. Noii stăpâni ai Capitalei se erijau şi în edili cu pretenţii de confort… ”, explică istoricul.
Autorităţile bisericeşti ale vremii au încercat să salveze biserica. „Arhiepiscopul Nectarie (1948-1969) întreprinde mai multe demersuri către IPS Alexei, Patriarhul moscovit. Avea şi un argument solid, în sensul că Biserica era trecută între monumentele istorice «ocrotite» de legea sovietică (sic!). Funcţionarii au rezolvat simplu problema: au anulat-o din acel registru. Astfel a fost demolată”, explică Maria Danilov.
Tot întru „reconstrucţia Capitalei” şi tot într-o singură noapte a fost distrusă şi Catedrala Veche/ Sf. Arhanghel Gavriil si Mihail. Pe lista neagră a auto­rităţilor sovietice s-a aflat şi Biserica Luterană, ridicată la 1835.
Alte construcţii au scăpat de buldozere, însă – asemenea vechii Capele „Sfântul Teodor Tiron” – cu preţul unor transformări dureroase: Biserica „Sf. Pantelimon” a devenit sală de degustare a vinului, iar în Biserica "Schimbarea la Faţă" a fost amenajat un planetariu. Ştiinţa se muta în turla bisericii.

„Nicolae Iorga botezase Chişinăul ca «un oraş bisericos». A scris şi o lucrare dedicată «Celui dintâi român basarabean care va lua în mâini această carte».”

MARIA DANILOV, istoric basarabean

BLESTEME

Omul care striga: „Credeţi în Dumnezeu! Există Dumnezeu!”

Părintele Ioan Ciuntu are în minte o imagine puternică, rămasă din copilărie. Prin anii ,60, un bărbat fără picioare se târa prin autobuzele şi prin tramvaiele oraşului şi striga: „Credeţi în Dumnezeu! Există Dumnezeu!”. Nu cerea de mâncare, nu întindea mâna după bani. Le vorbea doar celor din jur despre Dumnezeu.
Oamenii ştiau că soarta lui se legase de crucea scoasă de pe Catedrala din centru. „Au fost aduşi muncitori, care au încercat de mai multe ori să scoată crucea aceea. Când au ajuns aproape de cruce, un om a căzut. N-a murit, dar a rămas fără picioare, doar cu două cioturi”, povesteşte preotul.
Înecaţi în Nistru
Cazuri sunt zeci şi sute, mai spune părintele Ciuntu. Le strânge acum într-o carte despre „cum şi-au primit plata” cei care au contribuit la dărâmarea lăca­şurilor din Basarabia. Unii au murit pe loc, alţii au fost zdrun­cinaţi şi au ajuns să-şi ia zilele: „Cel rău se băga în mintea lui şi nu-l mai lăsa să trăiască”.
Preotul a auzit, de exemplu, despre o altă încercare de a scoate crucea de pe o biserică: „Au început să tragă de cruce. Şi tractoristul fie că nu voia şi se făcea că nu trage tractorul, fie chiar nu putea. Secretarul de partid a început să înjure şi s-a urcat el în cabină. A dat înapoi să-şi facă vânt, a tras şi odgonul s-a rupt. O bucată de metal a intrat în tractor prin geamul din spate şi l-a omorât”.
Din gură în gură, astfel de întâmplări ajungea să-i demobilizeze chiar şi pe cei care ar fi trebuit să fie primii reprezentanţi ai autorităţii. „La Voloviţa era o biserică ieşită din comun, care nu era terminată spre sfârşitul războiului. Au vrut s-o dărâme. Au chemat militarii, nu voiau. Miliţia se eschiva, că nu poate. S-a găsit unul din Voloviţa, a zis că face el. Şi-a pus o mască pe faţă, să nu-l cunoască lumea, şi a aşezat dinamita. S-a dus apoi să se scalde în Nistru şi s-a înecat. La o săptămână după aceea, s-a dus şi fata şi s-a înecat şi ea”.

SCHIMBARE

Religia renaşte
O întâmplare povestită de un preot spune multe despre cum i-a lăsat comunismul pe basarabeni. Când a trecut Podul de Flori, în stânga Prutului oamenii strigau după el: „Iaca popa!”. Ce-i drept, era o raritate să vezi un om în sutană în republică. În partea dreaptă, lumea se oprea şi spunea: „Săru mâna, părinte!”.
Pentru a măsura schimbarea, parohul Catedralei „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla” foloseşte „un indice” simplu: „În primii ani de după 1990, dintr-o sută de oameni, dacă-şi făceau cruce zece. Acum poate zece să nu-şi facă cruce. Asta vorbeşte clar despre cum s-au mai schimbat lucrurile în bine. Deşi ar fi putut fi cu mult mai bine”. Problema e că multe familii s-au rupt odată cu valurile de plecări la muncă în străinătate. Odată cu asta – spune părintele -, s-a rupt şi ceva din credinţa celor rămaşi.