Prin ’99, proaspăt angajat de răposatu’ Dumitru Tinu la Adevărul, îmi vine mie ideea să mă duc pe Clisura Dunării, să văd cum mai merge contrabanda cu benzină. Că dacă în primul război din Iugoslavia, și în anii de după, cu embargoul internațional, grănicerii mai că nu-i împingeau de la spate pe traficanți, acum datele se schimbaseră, în sensul că îi cam luaseră pe „benzinari” la ciuruit. Așa că, o pun de drum împreună cu maestrul-fotograf Lucian Crișan, Marius Nițu – șeful secției Social – și cu șoferul Virgil Ciocârlan, un dur în toate sensurile și cu un fler care i-ar face invidioși pe mulți reporteri. Cu Nițu nu-ș cum mă procopsisem, da’ cre’ că mi-l vârâseră în traistă așa, ca un fel de supervizor, că fiind nou în redacție vroiau șefii să afle cum mă descurc în teren. Mă rog, Nițu era şi este un băiat bun, de un calm imperturbabil. Un gen de maramureșean care vorbea la perfectul simplu oltenesc. Cre’ că singurul care a reușit să-l scoată din pepeni a fost Răzvan Popa, alt fost coleg de la Adevărul. Bun, o luăm din loc cu noaptea în cap și primul popas în drum spre Moldova Nouă îl facem la Slatina. Acolo avea o prăvălie un nene de-i zicea Albanezu’ și vindea bragă. Cum Nițu nu băuse bragă în viața lui se lăcomește și, după două pahare mari, își ia și la pachet un pet de un litru jumate, pe care l-a supt, tacticos, până pe la Filiași. De acolo începe comedia. L-a pocnit o cufureală monumentală că, atunci când vedea un copac, cerea să tragem pe dreapta să se bage după el. Cre’ că neam oprit, până la destinație, de fo douăj de ori. Noi, și mai ales Lucică, fotoreporterul, să ne spargem de râs. Mă rog, alegerea lu’ Nițu va râmâne permanent în memoria mea activă.

Satul cu 20 de de sexycluburi
Ajungem noi pe dupăamiază la capătul vestic al Clisurii și trecem prin satul Coronini, fost Pescari. Cătunul, cu câteva sute de gospodării, avusese până nu de mult, cele mai multe sexy-cluburi din țară pe cap de locuitor, peste 20. Nici Bucureștiul nu avea atâtea. Pe acolo performa și celebra dizeuză bănățeană Stana Izbașa și unul din power-play-urile vremii avea ca refren : „Ridică mândro picioru’, să-ți reglez careburatoru’”. Numa’ că traficanții se răriseră, de frica grănicerilor noștri și cabaretele se închiseseră. În Moldova Nouă, unde am adăstat, mai era unul singur și ăla doar cu două-trei fete, din care una o țigăncușă care m-a băgat în boală. Singurul loc unde am găsit cazare era un hotel de o stea. Mă rog, de un sfert de stea. Un fost cămin de mineri nefamiliști, cu două etaje. Când am urcat să ne luăm camerele în primire am trăit o scenă ca-n thrilere. Un covor d-ăla, tip traversă, care se întindea cât era holul de lung, de fo treij’ de metri, se zvârcolea ân aer, de la curent, ca o anaconda.

De la dorinţă la putirinţă

Apoi, am ușchit-o la masă. Adică fix la sexy-clubul amintit. Meniul conținea trei feluri de mâncare: ceafă de porc, ficăței de pui și șnițele, cu cartofi prăjiți și murături. Prețurile, ridicol de mici. Colegii și-au luat fiecare altceva și io o sticlă de votcă. Până au glojdit ei m-am amorsat și io, sub privirile curioase ale curvelor care dansau în fundu' gol la bară. Când mi s-a făcut foame am comandat tot meniul, că tot era ieftin. Din clipa aia am devenit vedeta speluncii. Bagaboantele, fără chiloți pe ele, au tăbărât pe mine ca țânțarii în Deltă, seara. Țineam câte una pe genunchi și alea îmi tăiau friptura și-mi turnau pe gât. Păcat că n-a făcut Lucică poze, că erau de poveste. Lu’ Nițu, când se uita la țățele ălora, i se aburiseră ochelarii și bălea ca un bulldog. Într-un final, deși sătul, se sparge: „Vreau și io ce a comandat domnu’”. Adică io. Virgil și cu Crișan mai să cadă de pe scaune. Antologic.

O şansă ratată
A doua zi, am luat-o fiecare prin cele patru puncte cardinale ale micii urbe dunărene. Să luăm pulsul. Pe la prânz, mă întâlnesc cu șoferul Virgil și ăsta-mi zice că sunt niște șmecheri care trag la măsea într-una din cele două pizzerii din oraș și vorbesc de benzină și sârbi. M-am dus acolo. Era o bombă lângă care se afla un părculeț a cărui piesă de rezistență era statuia unui pinguin păzit de niște delfini. Sau invers, delfin păzit de pinguin, nu mai țiu minte. Să leșin… Mă bag cu ei în vorbă și votcă și se prind din prima că-s reporter. Mai văzuseră, în zece ani, câteva sute d-alde mine. Da’, la fel de repede, s-au prins că-s din alt aluat. Pe la cinci dupăamiaza, deja fraternizam și ne băgam şi scoteam toate alea în grăniceri și pușcoacele lor care tocmai băgaseră în spital un contrabandist, cu un glonț în buric. Vectori de opinie erau Petrache și Nelu Gălățeanu, doi burtoși care mai gestionau, încă, relația economică româno-sârbă bazată pe benzină de contrabandă. Bătusem palma să mă ia cu ei noaptea, într-o barcă, până pe malul sârbesc și ramburs. Numa’ că, între timp, apăruse Nițu, proaspăt trezit din somnul de frumusețe. Și se bagă în vorbă: „Păi, vreau și o io cu barca”, gâlgâie molcom colegu’. Din clipa aia, s-a rupt lanțul de iubire. N-au mai vrut ăia nimic. Așa mi-a distrus Nițu șansa de a deveni martor ocular și părtaș la o contrabandă în Iugoslavia. Noroc că am reușit să stăm de vorbă cu contrabandistul împușcat că altfel ieșea un rahaat de reportaj.

O zi la Veliko Grădiştea
După câteva luni am revenit pe Clisură. De data asta cu fotoreporterul Vali Tanasoff și fără Nițu, din fericire. Abia acum mi-a ieșit o fază mișto. Nelu Gălățeanu avea o râie de vaporaș, botezat Zizin, cu care făcea transport legal de persoane între Veliko Grădiștea și Moldova Nouă. La plecarea din București îmi făcusem io un plan să trec la sârbi, da’ nu știam cum. Îi spusesem lui Vali să ia cu el și un aparat foto vechi, dar funcțional, de care să nu-i pără rău dacă rămâne fără el. Nici șefilor nu le spusesem de planul meu. Tocmai se ivise ocazia cu Zizinul lui Gălățeanu. Lasă Vali trusa cu scule la șofer și ne prezentăm la PCTF cu pașapoartele în mâini. Vali trece imediat, da’ pe al meu numai pe dungă nu l-au studiat. După zece minute, vine grănicerul, mai nou convertit în polițist de frontieră, mi-l dă și oftează: „Domnu’ Pârvu, după pașaportul dumneavoastră învățăm geografie”. Săracii nu văzuseră, la viața lor, decât vize de sârbi, unguri și bulgari. Ori al meu avea de Panama, America, Camerun, China, Myanmar, India, Pakistan, etc. În fine, trecem dincolo și-i zic lu’ Vali să căutăm o benzinărie goală pe care s-o pozăm. Și dăm de una uriașă, fără nicio mașină în ea. Trage omu’ fo trei cadre și, imediat, o mașină de poliție ne blochează. Gaboru' sârb, o namilă la doi metri, se răstește la noi că de ce facem poze. Io dau să-i explic în engleză, da’ sârbul e bâtă. Vali repeta ca un papagal: „Nema benzina, nema benzina!”. Ăla cere aparatul și când vede că era un Smena rusesc, vechi de patruj de ani, îl umflă râsul și ne lasă-n pace. Dacă Tanasoff avea trusa cu scule profesioniste la el, până se prindeau ăia că suntem reporteri și ne scoteau ăia de la ziar din rahat cred că umflam ceva zile de pârnaie și bătaie. Am mâncat o pleșcavița și ne-am repatriat. Poza a apărut în reportajul care a fost „cap de ziar”. La întoarcere, am atașat la decont copii după vizele de sârbi și am cerut diurna de străinătate. Adrian Ursu, pe vremea aia redactor șef-adjunct la Adevărul, a făcut ochi mari, l-a semnat și mi-a zis: „Data viitoare, când mai treci granița într-o țară aflată în război, să ne spui și nouă”.

P:S: Poza e făcută cu fo trei ani mai devreme, în cârciuma Monte Carlo, din Cișmigiu. Gagica e Sheila, o stripteuză în vogă în anii ’90, pe care o acorda Țiți Dumitriu, iar timidu’ ăla, căruia îi era frică de o pereche de țățe, e unu’, Corcodel, fost redactor la secția „Muzică” de la EVZ, condusă de Alex Revenco în era lu' Cristoiu.