Ciuma lui Caragea și legenda cartierului Balta Albă. Istoria neștiută a Bucureștiului

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Bucureștiul de astăzi, o metropolă vibrantă în continuă dezvoltare, ascunde sub straturile sale de asfalt și betoane istorii tulburătoare. Dintre toate legendele urbane și adevărurile documentate ale Capitalei, puține sunt la fel de sinistre ca originea numelui cartierului Balta Albă.

Deși astăzi este o zonă rezidențială densă și plină de viață din Sectorul 3, în urmă cu două secole, acest loc a fost scena uneia dintre cele mai mari tragedii sanitare din istoria României: Ciuma lui Caragea.

Ciuma lui Caragea (1812–1813)

Domnia lui Ioan Gheorghe Caragea în Țara Românească a început sub un semn profund nefast. Chiar în noaptea instalării sale pe tron, în octombrie 1812, Palatul Domnesc de la Curtea Nouă a ars din temelii. Însă adevărata catastrofă a lovit în primăvara și vara anului 1813, când ciuma bubonică, adusă cel mai probabil de suita domnitorului de la Constantinopol, s-a răspândit cu o viteză uluitoare în rândul populației.

Ion Vodă Caragea. sursa: gravură istorică

Ciuma bubonică este o boală infecțioasă deosebit de gravă, cauzată de bacteria Yersinia pestis, renumită în istorie pentru declanșarea pandemiei de „Moartea Neagră” din secolul al XIV-lea, care a decimat o mare parte din populația lumii.

Boala se transmite la om în principal prin mușcătura puricilor care parazitează rozătoarele infectate, în special șobolanii, sau prin contactul direct cu fluidele unui animal bolnav. Numele său provine de la „buboane”, care sunt ganglioni limfatici inflamați, extrem de tumefiați și dureroși ce apar de obicei în zonele inghinală, axilară sau pe gât, fiind însoțiți de febră violentă, frisoane și epuizare fizică.

Netratată la timp, infecția se poate răspândi în sânge sau la plămâni, devenind extrem de contagioasă prin aer și aproape întotdeauna fatală.

Bucureștiul, îngrozit de numărul de victime

Istoricii estimează că epidemia a ucis peste 70.000 de oameni în întreaga țară, dintre care aproximativ 20.000 – 30.000 doar în București, o cifră uriașă dacă raportăm totul la populația de sub 100.000 de locuitori a orașului din acea vreme.

„Spaima era așa de mare, încât omul își părăsea casa unde se ivea boala și fugea unde vedea cu ochii, lăsând pe cel bolnav în părăsire. Cadavrele rămâneau pe ulițe sau prin case zile întregi, devenind hrană pentru câini.”, spuneau relatări ale cronicarilor de epocă.

Pe măsură ce numărul morților creștea exponențial, cimitirele parohiale din centrul Bucureștiului au devenit neîncăpătoare. Orașul risca să fie complet sufocat de miasme și infecție. În acest context de criză extremă, autoritățile vremii au decis deschiderea unor gropi comune la periferia de atunci a Capitalei.

Ciuma lui Caragea. sursa: gravură istorică

Balta Albă, o zonă mlăștinoasă de la marginea orașului

Zona care astăzi poartă numele de Balta Albă se afla la acea vreme mult în afara granițelor orașului, fiind o câmpie mlăștinoasă și izolată. Aici au fost săpate șanțuri uriașe unde trupurile victimelor erau aduse cu căruțele de către celebrii ciomlagii. Adică ciocli recrutați adesea din rândul celor care supraviețuiseră bolii sau al pușcăriașilor.

Pentru a preveni răspândirea bacteriei și pentru a grăbi descompunerea, miile de cadavre aruncate de-a valma erau acoperite cu straturi masive de var nestins.

Cum a apărut numele de „Balta Albă”

Legenda urbană, susținută și de scrierile unor istorici care au analizat toponimia bucureșteană, spune că ploile torențiale de toamnă au spălat pământul de deasupra acestor gropi comune. Apa s-a acumulat în depresiunile din zonă, dizolvând varul adus la suprafață.

Timp de luni de zile, în marginea Bucureștiului a existat o băltoacă imensă, de un alb lăptos, formată din reacția chimică a varului care acoperea miile de schelete.

Localnicii au început să asocieze locul cu imaginea acelei „bălți albe”, nume care a supraviețuit peste secole, transformându-se din indicator al unei tragedii în numele unui cartier de blocuri.

Mit urban versus adevăr istoric

Din perspectivă istorică și arheologică, este important să nuanțăm realitatea pentru a păstra acuratețea faptelor. Adevărul istoric ne indicăfaptul că în timpul epidemiei din 1813 s-au folosit gropi comune de mari dimensiuni la marginea orașului, inclusiv în zone precum Dudești, Văcărești sau actuala zonă Titan-Balta Albă și că varul nestins era principala metodă de dezinfecție în epocă.

Unii cercetători menționează că numele ar putea proveni și de la o fostă baltă naturală unde spălătoresele vremii albeau pânzele, însă asocierea cu ciuma lui Caragea rămâne cea mai puternică, fiind menționată inclusiv în lucrările scriitorului din epocă, Ion Ghica (1816-1897).

“A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90 000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”, spunea Ghica în scrisorile către Vasile Alecsandri.