Cine a fost atunci prima noastră „poetesă”?

„După meteorica Alice Călugăru, Claudia Millian a fost femeia care nu s-a mulțumit să fie doar «soția lui Ion Minulescu», ci (și) o scriitoare autonomă. A încercat și i-a reușit. Publicistă inteligentă și cultivată, militantă socială fără complexe, autoare dramatică ambițioasă (dar cu realizări mai degrabă mediocre) și memorialistă prudentă, a rămas, în poezie, o (post-)simbolistă care, spre deosebire de alți (destui) colegi, nu falsează”, apreciază criticul literar Paul Cernat.

S-au împlinit 58 de ani de când a murit Claudia Milian, la 74 de ani (21 septembrie 1961) și la mai bine de 17 ani după „Minu” (Ion Minulescu).

Un poem de sezon (Toamnă):

Te uiţi cum muşcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –
Cu leziuni de unghii şi picături de sânge?
Şi-n mine bate-o frunză, ciudată şi firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă şi plânge…

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Şi cum îşi distilează parfumul diafan,
Pe mobile şi statui, pe stofe şi covoare,
Şi-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură şi moare…

Respiră încăperea arome vegetale:
De paltin, de mesteacăn, de brad şi de arţar…
Iau eu, cu mâini pătate de toamna-nsângerată,
Beau sufletul pădurii şi-aud bătând mai rar,
În peisagiul vieţii, o frunză-ntârziată.

Te-ar putea interesa și: