Moldova in Saptamana Patimilor
Sursa Foto: IA
Din cuprinsul articolului
Când ești jurnalist, înveți să privești lumea prin lentila obiectivității, căutând mereu „știrea”. Dar în Săptămâna Mare, în pragul Paștelui din 2026, am decis să schimb reportofonul pe rucsacul de tată și să caut altceva: liniștea. Alături de soție, de fetița noastră și de câțiva prieteni dragi, am lăsat în urmă zgomotul Bucureștiului și am pornit spre Județul Neamț, acolo unde timpul pare să curgă după alte legi.
Cartierul nostru general? Pensiunea Eden din Agapia, în apropierea Humuleștiului lui Nică a lui Ștefan a Petrei, un loc care își onorează numele prin liniște și ospitalitate, punctul perfect de plecare pentru o călătorie prin „sufletul Moldovei”.
Grigorescu și Vlahuță descoperiți la Agapia
Prima zi a fost despre culori și istorie. La Mănăstirea Agapia, fetița noastră a rămas mută de uimire în fața frescelor lui Nicolae Grigorescu, prilej pentru noi de a-i povesti câte ceva despre fondatorul picturii române moderne. Acesta a început ca zugrav de biserici, pictând icoane de la 14 ani și restaurând/pictând mănăstiri precum Zamfira și Agapia între 1852-1861. E ceva magic în modul în care lumina Săptămânii Mari cade pe sfinții pictați de marele maestru. Am asistat la Denia din acea seară, un moment de o încărcare spirituală rară, unde rugăciunea măicuțelor se împletește cu mirosul de tămâie și cel al naturii care înverzește.
Picturile lui Grigoirescu Agapia
Tot la Agapia, pașii ne-au fost purtați către un colț de istorie literară. Casa Memorială „Alexandru Vlahuță”, situată chiar în satul mănăstiresc. Cum urma să aflăm, aceasta este casa unde scriitorul își petrecea verile alături de sora sa, care era măicuță la Agapia.
Drumul spre Casa memoriala Alexandru Vlahuță din Agapia
Agapia este unică prin faptul că biserica centrală este înconjurată de un adevărat sat alcătuit din peste 140 de case-monument istoric. Ne-am plimbat pe ulițele liniștite, printre casele cu pridvoare pline de flori (chiar dacă acum, în Săptămâna Mare, sunt abia la început de înverzire), cu sentimentul că suntem într-o altă lume.
O fântână tradițională cu apă dulce și cristalină ne-a linștit setea, am băut cu toții din ceașca de tablă lăsată pe marginea gardului care o încuraja. Noi, reamintindu-ne de anii copilăriei și copii fiind uimiți de gustul acesteia și a faptului că am băut toți din aceiași ceașcă.
Am regretat că vremea nu era așa frumoasă și nu am putut urca la Agapia Veche, schitul original, situat mai sus în munte.
Mănăstirea Văratec și locul de retragere al Veronicăi Micle
La doar câteva minute de mers cu mașina, am vizitat Mănăstirea Văratec. Dacă Agapia e despre rigoarea artei, Văratecul e despre căldură. Prietenii noștri, aflați pentru prima oară aici, au fost impresionați de grădinile impecabile. „Parcă suntem într-o ilustrată din alte timpuri”, a remarcat soția mea.
Interiorul bisericii principale este extrem de spațios și luminos. Catapeteasma este o capodoperă sculptată în lemn de tisă și poleită cu aur, realizată la începutul secolului al XIX-lea care nu are cum să nu te impreșioneze. Moldova își dezvăluie și aici profundul izvor cultural, muzeul Văratecului prezintă broderii cu fir de aur și argint, veșminte preoțești și acoperăminte de altar lucrate manual cu o migală incredibilă, precum și icoane și manuscrise unice.
Totodată, aici se află mormântul Veronicăi Micle, muza lui Mihai Eminescu. După moartea poetului, Veronica s-a retras aici, la mănăstire, unde și-a petrecut ultimele săptămâni din viață. Prezența ei aici oferă locului o notă de melancolie și profunzime.
„Și pulbere, țărână de tine s-a alege,
Căci asta e a lumii nestrămutată lege;
Nimicul te-aduce, nimica te reia,
Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea.”
Aceste rânduri, scrise pe placa mormântului ei, de o tristețe copleșitoare, contrastează puternic cu liniștea grădinilor mănăstirii. Ele reprezintă testamentul literar al femeii care a iubit „până la moarte și după ea”.
Versurile de pe placa de mormânt al Veronicăi Micle
Între zimbri și legendele Cetății
O zi am dedicat-o istoriei vii. Am urcat la Cetatea Neamțului. Pentru cei mici, a fost o lecție de istorie pe viu. Să vezi entuziasmul unui copil explorând curtea unde odinioară stăteau plăieșii lui Petru I Mușat sau ai lui Ștefan cel Mare este, pentru un părinte, mai valoros decât orice material de presă, „istoria Moldovei nu se citește în cărți, ci se simte sub tălpi, pe piatra lustruită de pașii domnitorilor”. Priveliștea de pe deal asupra orașului Târgu Neamț, sub soarele blând de aprilie, este pur și simplu spectaculoasă.
Cetatea Neamț
Nu puteam trece prin zonă fără a ne opri la Rezervația de Zimbri. Să vezi aceste animale legendare, zimbrii, pășind maiestuos prin pădure, te face să realizezi cât de mult avem nevoie de reconectarea cu natura. „Tati, se uită fix la noi!”, a strigat fetița mea, fascinată de blândețea forței acestor giganți.
Un ”Ranger” ne-a povestit că acum, în Parcul Natural Vânători-Neamț, sunt peste 120 de exemplare de zimbri, sau Bârzi, așa cum au fost botezați de cea mică, care trăiesc acum independent, turmele, conduse de femelă, fiind urmărite prin satelit. Am fost impresionați și de micul muzeu organizat în zona administrativă a parcului.
Sfat: Rezervația de zimbri o gasiți introducând pe Google Maps sau Waze: ”Administrația Parcului Vânători Neamț”
Am încheiat ziua la Mănăstirea Neamț. Zidurile groase de 600 de ani și biblioteca monumentală ne-au reamintit că suntem doar trecători printr-o istorie imensă.
Pe urmele lui Nică și popas în „Ierusalimul Neamului”
Nu puteam să nu poposin la Casa Memorială Ion Creangă din Humulești. Aici, nostalgia e la ea acasă. Am povestit cu toții despre „Amintiri din copilărie”, în timp ce copiii se uitau curioși la obiectele vechi. E un loc care te face să te simți din nou mic, indiferent de vârsta din buletin.
Un localnic ne-a întâmpinat cu ceva miezi de nuci care ne-au deschis pofta, plecat cu câteva punguțe pline până la refuz pe care le-am consumat pe drumul spre ”Ierusalimul Neamului”
Așa cum am spus, am făcut o escapadă de o zi și în Județul Suceava. Am ajuns la Putna, locul unde se odihnește Ștefan cel Mare.
Am reușit să trecem și pe la „bijuteriile” Bucovinei: Sucevița, Moldovița și celebrul Voroneț. Albastrul de Voroneț pare că strălucește mai tare în această perioadă a anului, contrastând cu verdele crud al munților.
In ciuda notorietății Voronețului, noi am fost impresionați de Sucevița, aceasta nu este doar o biserică, ci un ”manuscris uriaș, pictat pe piatră, unde fiecare centimetru de perete povestește despre mântuire, ambiție domnească și talentul incredibil al meșterilor moldoveni”
Spre deosebire de alte ctitorii dominate de figurile lui Ștefan cel Mare sau Petru Rareș, Sucevița este opera familiei Movilă (Ieremia și Simion).
Pictura de la Sucevița (atât cea interioară, cât și cea exterioară) a fost realizată în jurul anului 1595 de către doi pictori români, frații Ion și Sofronie, așa cum am aflat de la o măicuță care a avut amabilitatea să ne răspundă întrebărilor noastre de profani.
Astfel, dacă la Voroneț domină albastrul, la Sucevița culoarea predominantă este verdele smarald, combinat cu mult aur, oferind o atmosferă de o eleganță imperială, culori aduse din orientul îndepărtat.
Măicuța ne-a dezvăluit tainele picturilor, păstrare impecabil, din biserică și din afara ei:
- Ciclul Vieții lui Hristos: Pe pereții naosului, scenele sunt pictate cu o atenție incredibilă la detalii, aproape ca niște miniaturi dintr-un manuscris vechi.
Picturi Naos Sucevita - Ciclul Vieții lui Hristos
- „Scara Virtuților” – pictura din exteriorul bisericii este cea mai mare și mai bine păstrată compoziție de acest fel. Aceasta reprezintă o scară cu 30 de trepte pe care îngerii îi ajută pe cei drepți să urce spre Cer, în timp ce păcătoșii cad în brațele demonilor reprezentați în mod grotesc sub scară. Este o imagine care îi captivează mereu pe copii și generează discuții profunde despre bine și rău.
Scara Virtuților pictată pe peretele exterior de la Sucevita
În 2026, într-o lume care fuge mereu spre viitor, Moldova rămâne ancora noastră în prezent și în credință. Ne pregătim să primim Lumina, aici, în inima Neamțului, recunoscători pentru această pauză de la zgomotul lumii.
Hristos a Înviat!
