Din cauza politicii sale față de armeni, i se dăduse porecla de Sultanul Roșu.

Alexandru Em. Lahovary, ministru al României la Constantinopol între 1902 și 1906, în ale sale „Amintiri Diplomatice”, relatează cât de mare era teama sultanului Abdul Hamid să nu cadă victimă atentatelor puse la cale de armeni:

„Abdul Hamid era cunoscut pentru lipsa lui de curaj. La reședința sa, palatul Yldiz, precauțiunile cele mai strașnice erau luate pentru a-i asigura securitatea personală.

Teama lui de atentate era atât de mare, încât nu părăsea decât foarte rar palatul Yldiz, împrejmuit cu ziduri înalte și păzit de trupe numeroase, mai ales albaneze.

Un străin în trecere prin Constantinopol, exprimându-și odată mirarea, la Cercle d-Orient, unde fusese invitat, că o capitală atât de mare era lipsită de lumină electrică și de tramvaie, a căpătat următorul răspuns:

„Pentru așa ceva ar fi nevoie să se importe în Turcia un număr oarecare de dinamuri și Abdul Hamid nu o permite.

Cuvântul dinam sună rău în urechile lui și-i amintește dinamita de care s-au slujit Armenii în atacul lor împotriva Băncii Otomane”.

Cu atât mai mare a fost uimirea celor ce asistau la Selamlâk (ceremonie prin care Sultanul primea pe oficialii politici – nota Ev. Istoric) într-o zi, când un puternic cutremur a făcut să cadă tavanul moscheei.

Toți câți erau de față, generali, adjuncți, înalți demnitari, au căutat să fugă, care pe unde putea; singur Sultanul rămase nemișcat la locul lui.

În legătură cu această slăbiciune a Sultanului, d. Constans, Ambasadorul Franței, mi-a povestit într-o zi când dejuna la mine, o întâmplare în care fusese amestecat, și care merită să fie amintită.

Chemat odată în mare grabă la Palat, Primul Dragomen al ambasadei fusese primit acolo de Tahsin Pașa, Primul Secretar al Sultanului, care-i arătase un număr din Illustration înfățișând sosirea președintelui republicii la parada de 14 iulie, la Longchamp.

Trăsura prezidențială era înconjurată de călăreți din garda republicană.

„Sultanul – explicase Tahsin Pașa – a fost impresionat de mărimea și de frumusețea cailor acestei escorte și ține neapărat să-și procure câțiva cai de aceeași talie.

Majestatea Sa dorește să-i aibă la Constantinopol cât mai curând și roagă pe d. Constans să-i facă acest serviciu, telegrafiind urgent la Quai d-Orsay”.

Ambasadorul neînțelegând motivele acestei hotărâri, nici pricina grabei, dar cunoscând bine sărăcia tezaurului turc, pretinsese la Yldiz trimiterea telegrafică a banilor necesari cumpărării cailor; spre mare lui mirare, cererea fu imediat satisfăcută.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric