La ora actuală, nu există comună mare şi, mai ales, oraş în România, în care să nu vedem numeroase asemenea blocuri, destul de asemănătoare între ele. Cu timpul, până la sfârşitul anilor ’80, aspectul lor estetic – din punct de vedere arhitectural – s-a îmbunătăţit. Pe lângă mulţimea de oameni tineri sosiţi atunci din mediul rural, pentru a se califica în producţie şi care au primit locuinţe în noile blocuri, şi-au găsit locul şi numeroși orăşeni neaoşi.

Adunând un număr mare de locuitori ai oraşelor în adevărate conglomerate de faguri, pentru organele comuniste de supraveghere politică era mult mai uşoară munca, încurajând – acolo unde se preta – chiar supravegherea între locatari. Spre sfârşitul anilor ’60, statul a început o campanie susţinută, prin care a încurajat numeroşii „oameni ai muncii” din întreprinderi să dobândească credite de la CEC, în vederea achiziţionării în proprietate a unor apartamente în blocuri din noile cartiere. Ieşiţi din coşmarul Epocii de Aur, după 1990, aproape toţi cei ce mai ocupau locuinţe din proprietatea statului, au putut să şi le cumpere la preţuri derizorii. Aşa se face că, în zilele noastre, avem un număr imens de proprietari de locuinţe, cu mult peste cei din ţările europene superdezvoltate.

Astăzi observăm, cu oarecare nostalgie a amintirilor, oameni care în urmă cu 35 – 40 de ani se mutau, alături de noi, în noile lor cuiburi, mai tineri ori mai maturi, veseli, plini de energie debordantă şi optimism, trăindu-şi acum vârsta pensiei şi a părului alb. Mulţi afectaţi de diferite probleme de sănătate, accentuate, poate – în destule cazuri – de imposibilitatea materială de a le mai trata. Îşi târăsc deja obosiţi paşii la cumpărături, unii trăgând după ei câte un cărucior de piaţă, îşi curăţă maşinile parcate lângă bloc ori îşi plimbă nepoţii, alţii se lasă conduşi de câinele de companie, se întâlnesc întâmplător şi îşi dau bineţe, se întreabă de sănătate şi-şi recomandă diferite tratamente verificate, chipurile, personal, etc. De multe ori, în faţa câte unui bloc staţionează o maşină a salvării sau una de la pompe funebre. O parte dintre bătrâni a început să dispară încet- încet, pe rând, alţii s-au mutat înapoi la ţară, să-şi consume acolo zilele rămase, lăsându-le copiilor şi familiilor acestora apartamentele, deşi mulţi dintre copii şi-au luat zborul şi şi-au încropit propriile cămine în alte părţi. Aşa au apărut figuri noi în blocuri, chiriaşi pasageri sau fericiţi noi proprietari, care îşi încep, la rându-le, ciclul traiului la bloc. Şi-ar imagina azi, vreunul dintre ei, că acesta ar putea fi – oricând – chiar ultima parte din programul vieţii sale?

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor

Te-ar putea interesa și: