Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Eu, unul, m-am săturat să tot fiu salvat de Bolojan şi ciracii lui. Sunt deja 100 de zile de când tot suntem salvaţi şi rezultatele le cunoaşteţi şi le simţiţi cu toţii. De aceea, aş avea o rugăminte: Nu ne mai salvaţi. Lăsaţi-ne nesalvaţi, că de atâta salvare am ajuns să nu mai avem cu ce trăi.
În Parlament, e jale mare cu jalonul PNRR, cel cu ariile protejate. Se votează de sub palmieri, din locuri exotice, pentru că parlamentarii sunt în vacanţă. Acest jalon va împiedica dezvoltarea României. În aceste arii devenite protejate pe baza a tot felul de prostii, nu se va mai păutea construi nimic. Nu se va mai putea face niciun fel de investiţii în zone întinse ale României.
Săptămâna trecută, toată lumea era fiartă pe faptul că nişte nimeni se războiau cu statuia poetului Adrian Păunescu din Grădina Icoanei. Păreri pro şi contra. Dezbateri, unele în termeni civilizaţi şi cu argumente, altele de-a dreptul grobiene. Spuneam atunci că nu este decât o metodă de diversiune veche. Urma greva generală a medicilor şi se voia abaterea atenţiei opiniei publice de la ea. Şi totuşi, greva a avut loc. Nici acum nu este terminată, ci doar suspendată şi poate în orice moment reizbucni, aşa cum de altfel au anunţat liderii de sindicat. Au venit şi crescătorii de ovine la Bucureşti. Pe noi ne durea de bustul lui Adrian Păunescu.
După apariţia „Evenimentului zilei”, în anii ’90, când miniştrii făceau coadă la grilajul de acces în redacţie, aşteptând să se termine şedinţa de sumar, pentru a sta de vorbă cu cineva din comnducere, exista o vorbă, pe care o tipăream cu foarte mare bucurie: „Evz a avut din nou dreptate”. Era supratitlul câte unei ştiri care anunţa că evenimentele publicate de noi în articole tipărite cu două-trei zile înainte, se întâmplaseră în acea zi. Pot să spun şi eu, din nou, acelaşi lucru acum, deşi poate să miroasă a laudă de sine. Aţi mai auzit, după greva medicilor, de dărâmarea statuii lui Adrian Păunescu? Nu. Diversiunea nu a reuşit. Sinecuriştii de la institutul care se ocupă cu nimic, pe bani publici, au tăcut până la noi ordine.
Acum, suntem într-o criză profundă. România este în cădere liberă. Dar nimeni nu-şi asumă nimic. Toţi, în frunte cu Bolojan, vor să ne salveze. De la dezastrul pe care ei l-au provocat.
Dumneavoastră nu v-aţi săturat de eternele discuţii despre centralele pe cărbune? Despre cum bulgarii au baterii şi noi, nu? Că toată lumea vrea un guvern stabil, dar nimeni nu vrea să-l voteze? Că agenţiile de rating ne vor retrograda şi va fi jale, ca şi cum acum nu ar fi? Că la staţiile de benzină creşte preţul de câteva ori pe zi, ajungând la cifre la care nici măcar nu ne gândeam la începutul anului? Că în conducerea Ministerului Energiei, un minister strategic, în afară de Ilie Bolojan, care îl şi conduce ca interimar, se află un absolvent de medicină şi unul al Facultăţii de Jurnalism, a căror singură legătură cu energia este că au şi ei nişte prize şi nişte becuri în casă?
Ni se explică, părinteşte, că ar trebui să facem economie de curent. Dar nimeni nu ne spune cine a închis termocentrala de la Mintia, care furniza 20 la sută din nevoia de energie electrică a ţării. Adică, fix cât centrala atomică de la Cernavodă, cea pe care Miruţă o salvează aruncând în aer o stâncă şi scufundând nişte barje. Dar nimeni nu ne spune cine răspunde că s-au golit şase lacuri de acumulare aproape concomitent. Ministrul mediului, doamna Diana Buzoianu, interpelată în Parlament la vremea respectivă, a răspuns precum acum Bolojan: „Nu demisionez”. Dacă demisia reprezintă un act unilateral de voinţă a persoanei, răspunderea pentru imbecilităţile pe care le-a făcut nu mai ţine de voinţa ei, ci de organele de anchetă.
Sigur, bătălia cu statuile este esenţială pentru a ieşi din acest marasm. Spre exemplu, la Iaşi, primarul Mihai Chirica a câştigat bătălia cu statuia lui Octavian Goga. A dat-o jos de pe soclul din Copou. Din păcate, asta nu i-a folosit la rezolvarea problemei iluminatului public, iar noaptea trecută Iaşul s-a scufundat în beznă, ca pe vremea lui Ceauşescu. Chirica cred că s-a grăbit puţin cu statuia lui Goga. Ce bine i-ar fi prins acum o dezbatere pe această temă, care să abată atenţia de la faptul că unul dintre cele mai frumoase oraşe ale României n-a mai fost luminat noaptea decât de Lună.
Acum, Dunărea abia îşi mai trage sufletul. Un firicel de apă, în comparaţie cu măreţia şi puterea fluviului lângă care am crescut la Brăila. Nu că ucrainenii, începând din 2023, au dragat în draci Canalul Chilia, iar cei care atrăgeau atenţia că se vor produce dezechilibre în debitul Dunării erau ori luaţi la mişto, ori putinişti. La fel şi cu Bîstroe. Se draghează şi acum pe el. Ucraina a nunţat că a fost traversat deja de o navă maritimă. Ceea ce înseamnă că Braţul Sulina trece pe locul al doilea. Au dragat călcând în picioare tratate internaţionale pe care le-au semnat ţi ei. Dar nu a contat. În 1856, lua naştere Comisia Europeană a Dunării de Jos, cu nişte reglementări stricte în privinţa navigaţiei şi a întreţinerii Dunării. În 1948, Convenţia de la Belgrad. Nu a contat nici ea.
Acum nu este apă în Dunăre. În 1856, când s-a făcut Comisia Europeană Dunării de Jos, domn în Țara Românească era Barbu Știrbei. Are statui în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea şi la Craiova, pe strada Ion Maiorescu nr. 9, în curtea Bisericii Sfânta Treime. Domnitorul Moldovei era, la acea vreme, Grigore Alexandru Ghica. Încă nu are niciun monument, dar se discută şi este o controversă uriaşă să i se construiască unul în faţa celebrului Palat al Culturii.
Eu zic să nu se mai facă, pentru că nu a avut grijă de debitul Dunării. Iar statuile lui Barbu Ştirbei să fie dărâmate. În locul lor să fie puse busturile celor care din 2023, deşi avertizaţi de dezastrul care va urma, nu au făcut nimic.
Sau, mai exact, ne-au salvat. Ne-au salvat de la înec, că sărmana Dunăre a rămas doar un firicel. Deşi e apa mică, se îneacă însă România, iar salvatorii privesc de pe mal.
Recomandările noastre
