Papa se înclină în fața Patriarhului Bartolomeu, cerându-i binecuvântarea. Acesta îi pune mâna pe cap lui Francisc și îl sărută pe tichia albă. Uluitoarea scenă s-a petrecut sâmbăta aceasta, în Catedrala Catolică a Sfântului Spirit de la Istanbul, la o rugăciune și ea are efectul unei grenade ecumenice.

Adevărata bombă avea să fie detonată a doua zi, la liturghia din Biserica Ortodoxă Sfântul Gheorghe. Discursul Papei este incendiar: el cere nici mai mult, nici mai puțin, decât reunificarea de urgență a Bisericii Catolice cu Biserica Ortodoxă.

„Unicul lucru pe care îl dorește Biserica Catolică și pe care eu, ca Episcop al Romei, îl vreau, este comuniunea deplină cu Bisericile Ortodoxe”, a afirmat Francisc tranșant. Atenție: „episcop al Romei”, nu Papă, așadar pe picior de EGALITATE cu ceilalți episcopi ortodocși. Francisc a lăsat intenționat deoparte PRIMATUL Romei, pentru a-și demonstra bunele intenții.

Pentru a fi sigur că se face bine înțeles, Papa a explicat că prin „deplină comuniune” nu înțelege nici „supunere”, nici „absobție”. Mai mult, Biserica Catolică nu vrea să „impună nici o condiție, în afara celei a profesiunii de credință comune”. Unire NECONDIȚIONATĂ, așadar!

Condamnând valul de crime și teroare căruia creștinii îi cad pe capete victime în lumea actuală, cu referire directă la terorismul islamic, Papa a adăugat: „Vocile victimelor din aceste conflicte ne îndeamnă să avansăm grabnic pe drumul reconcilierii și al comuniunii între catolici și ortodocși” (iată din nou repetat termenul „Comuniune”, echivalentul „Împărtășirii” ortodoxe; se știe că după Marea Schismă, catolicii și ortodocșii nu mai au voie să se împărtășească împreună, faptă care se pedepsește cu excomunicarea. Papa spune deci că nu vrea doar o APROPIERE, ci re-UNIRE).

„De altfel, cum putem noi să vestim mesajul de pace al lui Hristos, dacă între noi continuă să existe rivalități și dispute?”, a întrebat Papa. Pentru a lansa un mesaj demolator la adresa secularizării: „Creștinii trebuie să învingă ÎMPREUNĂ această globalizare a indiferenței care pare să domnească astăzi”

Patriarhul Ecumenic al Constantiopolului, din cauza rangului său onorific, nu s-a putut avânta la fel de mult ca Papa. Însă Bartolomeu I a subliniat și el că actualul moment dramatic trebuie să-i împingă spre creștinii la unitate: „Nu ne mai putem permite luxul de a acționa separat. Persecutorii contemporani ai creștinismului nu întreabă cărei biserici îi aparțin victimele lor.” De altfel, în declarația comună semnată de cei doi, se vorbește de „ecumenismul suferinței” care ar putea deveni un „instrument de unitate”.

Papa nu și-a ales întâmplător momentul în care să-și detoneze bomba ecumenică: pe 30 noiembrie, de praznicul Sfântului Apostol Andrei, care nu a fost altul decât FRATELE Sfântului Petru, patronul Bisericii Catolice. Toată această căutată simbolistică demonstrează că Papa nu s-a lăsat dus de val, de prietenia ce-l leagă de Bartolomeu I, sau de încărcătura bizantină a locului, ci a făcut o mișcare perfect calculată. Un pas POLITIC.

Până la urmă, ce joacă Papa Francisc? Hotărât lucru, acest Suveran Pontif care, la 78 de ani (îi va împlini pe 17 decembrie), face niște mișcări iuți și neprevăzute care par să scape oricărei analize logice. Cu o lună și ceva în urmă, incendia Biserica Catolică cu deschiderea sa homosexuali: „au daruri și calități de oferit comunității creștine”, se arăta într-un document pe care Papa l-a băgat pe șest în Sinodul de la Vatican. Nu doar homosexualii, ci și uniunile dintre ei (recunoscute deci de stat) nu mai păreau așa de toxice: „Luăm act că există cazuri în care sprijinul reciproc până la sacrificiu constituie un ajutor prețios în viața partenerilor”. În fine, înseși adopțiile păreau acceptate, doar ca „părinții homosexuali” să aibă grijă de drepturile micuților: „Biserica acordă o atenție specială copiilor care trăiesc cu cuplurile de același sex, insistând că exigențele și drepturile celor mici trebuie întotdeauna plasate pe primul plan”.

În fața reacției furibunde, ieșite din comun, a cardinalilor conservatori, fără menajamente la adresa Papei însuși, acesta a făcut o piruetă tinerească: totul era doar un „document de lucru”, o „schiță”. După care încă o piruetă: paragrafele citate mai sus, deși au picat la vot, au fost păstrate în document, urmând ca dezbaterea asupra lor să continue în 2015.

La șase săptămâni de la acest balet dogmatic, de la aceste jonglerii cu chestiuni atât de sensibile pentru creștini, mai cu seamă cei ortodocși, Papa cade la pieptul Patriarhului ecumenic și îi cere binecuvântarea, apoi unirea de urgență cu ortodocșii!

Suveranul Pontif lansează teme peste teme, le lasă în aer, revine și le modifică. Vrea să împace pe toată lumea cu toată lumea: pe Dumnezeu cu Stephen Hawking, pe Marx cu Capitalismul, Islamul cu Creștinismul, pe  Creștini între ei...

Spre deosebire de predecesorii săi, blândul, dar neclintitul Ioan Paul al II-lea și sobrul Benedict al XVI-lea (un Karajan al dogmei), argentinianul Francisc Bergoglio este un showman. O vedetă media, mai mult decât una a credinței. Mereu în centrul atenției: chiar și când dă dovezi de modestie și dragoste creștinească, ele sunt fotografiate și filmate de zeci de cameramani. Nasul de clovn pe care și l-a pus în fața unui cuplu de tineri însurăței, amuzând întreaga asistență, i se potrivea perfect. Ca un rol dintr-un film comic-înduioșător cu răposatul Robin Williams. Câtă diferență înre rolurile de pe ecran și omul real. Nici la Papa Francisc nu este încă clar  ce se ascunde în spatele măștii. Sau dacă în spatele măștii mai este ceva.