Vara, la Câineni, diminețile albastre, netulburate de capriciile munților, sunt răsucite întotdeauna în vălătuci de ceață imponderabilă ca ploile de primăvară ale Lisabonei. Așa vor fi fost și în urmă cu două milenii, când legiunile ibericului Traian s-au furișat, într-un război pe viață și pe moarte, pe aici, prin chinga Oltului, urcând văile Lotrului, spre Șureanu, către cetățile lui Decebal. Poate că o mână de călăreți ai avangardei romane a luat-o în sus chiar pe coléa, pe Valea Urii, spre cer, strângându-i pe daci într-un clește de sânge, pustiindu-i cu lăcomie de aur și de suflete nemuritoare. Sau poate că și-au așezat tabăra chiar aci, pe Malu’ Podului (anticul Pons Vetus), unde mai târziu, mult mai târziu – după marșul mercenarilor lui Mihai Viteazul spre Șelimbăr -, habsburgii au clădit somptuoasa cetate a Arxaviei, ale cărei ziduri au fost spulberate de turci, în goana și a unora și a celorlalți după avuțiile și libertățile altora.

Eroul din munți și literele chioare

Cine mai știe… Sunt multe ruine, turnuri și legende uitate sau nicicând dezvelite în pământul aspru al Câineniului. S-au surpat peste ele, necuviincios, traumele și tranșeele Marelui Război, prinzând în rama fotografiilor mici, îngălbenite, păstrate cu sfințenie lângă icoane, chipuri de bunici și străbunici aflați cândva sub comanda generalului Prapor gescu. Ofițerul, erou al bătăliilor din Munții Coți, are ridicată aici, cândva cu cinste, o marmură care sclipește, acum, chior în bătaia soarelui. Comuniștii au îndepărtat cu dalta câteva cuvinte „ofensatoare”, precum „rege”, „regat” etc., și, cum după momentul ’89 doar s-au făcut că pleacă, nimeni n-a mai îndreptat nimic în veșnica noastră tranziție neo-comunistă. Nici măcar oamenii locului…

Daneși, Mocani și două biserici

Privesc Câineniul de sus, urmărind Valea Satului (s-a numit Valea Arsurii până-n 1945), prăvălită din muchiile Făgărașului și sortită să taie vatra în două: de-o parte daneșii, cei vechi, de cealaltă, mocanii, veneticii locului, scoborâți probabil tot din munți, ca apa ce le desparte inclusiv bisericile, două, ambele monumente istorice. Cobor – în timp ce ochii-mi joacă, în continuare, pe Calea Mare, drumul care făcea și face, prin Câineni, vechea vamă a Genunei, și Greblești, pe Boia, legătura cu nobila Curtea de Argeș – pe podul rablagit de peste Olt și cum trec pragul satului, nu mai apuc să încheg, în minte, un gând și despre Posada, celebra bătălie localizată tot pe aici, pe undeva (la Perișani, spun unii), pentru că o voce colorată îmi destramă visarea și lecția de zbor a puilor de rândunică înșirați cu zecile pe cablurile de electricitate : „Afene, afene! Afene de vânzare!”.

„Afene bune, afene coapte, eftine!”

„Am afene bune, coapte, eftine”, șarjează rudarul masiv, cu ochi neastâmpărați și o slăbiciune lingvistică pentru litera „e”, vânturând în mâinile pătate violet o găleată mare, mustind de afine lucioase. „Cu cât dai kilogramul de afunie?”, se sumețește un rumân de peste poartă. „100.000, eftin, daca-i ști cât muncim să le adunăm și să le dăm în jos, pe jgheaburi, pentru a le alege de frunze… Și sunt proaspete, abia ieri le-am coborât din munte”, se tânguie bărbatul gros, negricios, în timp ce-și aruncă din nou privirea peste gard. „Ce căruță frumoasă ai, domnule! Ce faci cu ea? Dă-mi-o mie! Mi-o dai?”, îl chestionează, aiuritor, rudarul pe om.

Respect

„Intră și ia-o, că doar pentru tine am pregătit-o!”, îl poftește săteanul, îndreptându-se, din curte, spre poartă. Deși îndrăzneț, vânzătorul de afine nu mai aduce vorba de căruță. Privirea ascuțită a omului ieșit în uliță, să vadă fructele de pădure, îl amuțește. „Zi-i, mă, cu cât mi le lași?” „Nu las nici la nouăj’ de mii, poate doar dacă iei mai multe kile”. „Știu, mă, e lucru’ dracului să strângi atâtea”. Târguiala se încheie repede. Două găleți cu afine, cântărite atent, trec de la rudar la cumpărător și două hârtii albastre alunecă, în sens invers, în buzunar. La Câinenii Mici, bag de seamă, se respectă și munca, și omul.

Radiografia unei societăți rurale

Nicolae Mocanu e cap de familie, are soție, mamă, două fete – una abia trecută prin furcile selecției la un colegiu economic din bătrânul Hermannstadt, cealaltă, elevă aici, la sat – , ține gospodărie mare, cu vite, porci, cai, cultivă și cosește grădini înalte, suite pe umerii înmiresmați ai muntelui. El reprezintă, fără îndoială, România care a rămas acasă. „Acum vreo zece, cincisprezece ani, dacă prindeai vreun post de paznic pe la vreun baraj pe Olt, ziceai că l-ai apucat pe Dumnezeu de picior. Oamenii se descurcau care cum putea. Fie în mod tradițional – sunt și acum familii care trăiesc din creșterea animalelor, a oilor mai ales – , fie făceau naveta la Sibiu, la Vâlcea, pentru un salar chinuit”.

România care a fugit de acasă

Nu toți fiii Câineniului au rămas să urce și să coboare, pe potecile cerului, cu oile sau să se orășenească în jos sau în sus de Olt. „Tot în perioada aia, dacă nu mai devreme, au început să plece afară, la muncă. Masiv! S-au dus în toată lumea, în Spania, în Portugalia, în Italia, în Germania, în Anglia. Unii au reușit, alții s-au întors doar pentru a emigra din nou, majoritatea însă revine periodic în sat. Cu banii stânși își reclădesc casele, le înfrumusețează pe cele vechi… Ce s-o întâmpla cu copiii lor, nu știu. Mulți învață acolo, printre străini. Se vor rătăci probabil de patria părinților”, apreciază Nicolae Mocanu. Câineniul are, așadar, ca aproape orice colț de țară, și o Românie fugită de acasă. „Dar și una care a rămas”, îmi reamintește pădurarul. „Oricum, în prezent, găsești destul de repede serviciu la Sibiu. S-a dezvoltat foarte mult orașul”, mă asigură Nicolae.

Nașterea Țării Românești

Pe drumul ancestral al Câinenilor – Calea Mare, cum o numesc localnicii – Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, a încercat să cucerească Terra Transalpina a lui Basarab I, însă este învins în bătălia de la Posada (localizată în arealul Perișani- Titești). Lupta s-a dat între 9 noiembrie și 12 noiembrie 1330. Data, memorabilă pentru națiunea română, consemnează nașterea Țării Românești.

 

Cu hoverboard-ul pe uliță

Viața la sat include – cel puțin pentru copiii Câineniului – și o sincronizare excepțională cu ultimele fițe de la Sibiu sau București: Hoverboard-ul, de pildă, acel scuter electric care a împânzit parcurile și orașele României, este nelipsit și de pe ulițele satului loviștean. S-au obișnuit cu acest vehicul ciudat până și vacile, caprele și iezii ce revin seara de la păscut. „Le-am cumpărat și noi fetelor, ce să facem. ‘A mică zbura prin sat cu rolele, acum se dă și cu hoverul ăsta. Unele au în dotare căști, poți asculta muzică în timp ce te plimbi”, mă lămurește Nicolae Mocanu.

Copiii Câineniului se întorc acasă

La Câinenii Mici, globalizarea nu înseamnă doar plecări în masă, părăsirea matricei, ci și reveniri spectaculoase, intermediate de mijloacele moderne de comunicare.

Grație platformei Facebook, de exemplu, un medic chirurg stabilit la București, Victor, a reușit să stabilească un contact cu Dacian, care are o afacere prosperă în Anglia, la Londra, dar și cu Dragoș sau Paul, unul ancorat la Sibiu, altul la Ploiești. Uniți de o idee comună – revenirea la Câineni – ei și-au dat întâlnire, vara aceasta, în satul copilăriei petrecute cândva la bunici.

Planuri

„Am mers din nou pe vale, la baie, am aprins focul în vetrele vechi, am povestit, neam simțit minunat”, se entuziasmează Paul, în timp ce amestecă grijuliu într-un tuci plin ochi cu dulceață de afine. „Ba chiar am schițat și niște proiecte”, îl completează Dacian, businessman-ul de pe Tamisa. „Vom face un teren de fotbal, poate și o sală de sport, apoi vom instala coșuri pentru colectarea și selectarea gunoiului menajer. Trebuie să învățăm să reciclăm, totul pleacă de la educație”, apreciază Dacian.

 

„N-am părăsit România pentru a munci în altă țară”

„Cei mai mulți rudari sunt oameni cinstiți, muncesc, își câștigă și ei pâinea cum pot. Ăsta cu afinele era din Câinenii Mari, de peste Olt, s-au obișnuit să vină p-aci să-și vândă murele sau ce-or mai strânge pentru că la noi se întorc mai mulți oameni de prin țările pe unde muncesc. Îs bani mai mulți. Fiică-mea, a mai mare, care a intrat acum la liceu, în Sibiu, a avut multe colege în clasă, la gimnaziu, fete de rudari. S-au înțeles bine”, mă lămurește bărbatul între două vârste din fața mea.

Iubește pădurea de mic copil

Îl privesc atent. Talie medie, tras prin inel, umeri largi, mâini muncite – tricoul stă să plesnească sub povara mușchilor brațelor – , privire inteligentă, discurs înțepător-ironic. Mă privește direct în ochi și din strângerea bărbătească a mâinii drepte ghicesc că rareori alege căi ocolite. O lumină blândă însă, așternută din când în când pe chip, îi trădează o anumită sensibilitate. „Sunt pădurar – am îndrăgit pădurea de mic copil – , cutreier munții toată ziua, uneori și noaptea, cunosc toate văile, animalele și copacii din jurul nostru”. Își rotește brațul în cerc și-mi dau seama, după zâmbetul binevoitor, că deține secrete pe care nu mi le va împărtăși niciodată. „N-am părăsit România pentru a munci în altă țară și asta mă bucură, prea mulți dintre noi pleacă. Și, până la urmă, e mult de muncă și acasă. Numai să vrei să muncești”, spune Nicolae Mocanu, călăuzitorul meu în universul Câinenilor Mici.

Minunea din valea Tetii

„Vrei să vezi o grădină cu casă veche, cu șură și gard ca pe vremuri?”, mă îmbie (și mă convinge) Nicolae, ghidul meu în Câineni. Mergem de-a lungul Oltului, cam un kilometru distanță de vatra satului, la locul numit Valea Tetii. „Aici am moștenit, de la bunicul meu dinspre mamă, o minune trasă-n piatră. Temelia căsuței, grajdul și gardurile – toate sunt din piatra adusă de vălicica asta, Valea Tetii. Cândva, și satul avea toate ulițele mărginite de garduri din piatră. Acum abia dacă au mai rămas câteva”, povestește Nicolae Mocanu.

 

Strategia cuțitului

Isteria declanșată în țară din cauza pestei porcine africane, care a lăsat zeci de mii de români fără râmători în gospodărie, nu-l sperie pe pădurarul din Câineni: „Am văzut și noi la televizor cum vin și omoară animalele oamenilor. Păi, ce le dă în schimb, că de banii ăia nici tărâțe nu poți să iei… Ce să mai spun de carne, să pui la oală? Dacă ar veni și la noi să ne sacrifice porcii, eu i-aș tăia imediat, înainte să-mi intre ăia pe poartă. Bine că la Câineni n-a ajuns nenorocirea aia de pestă!”

Capcana mortală de pe pod

Podul peste Olt care face legătura între drumul național Vâlcea-Sibiu și Curtea de Argeș, via Câinenii Mici, este, de ani de zile, o adevărată capcană pentru pietoni. Mai exact, trotuarele sunt ciuruite de găuri și crăpături prin care poate scăpa un om! Autoritățile s-au mulțumit să monteze panouri de atenționare, inclusiv unul pe care scrie „Pericol de înec!”, amânând, aiuritor, reparațiile. „Cei de la Drumuri (n.r. – Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere), ei trebuie să repare, pentru că sunt administratori ”, m-a lămurit Nicolae Mocanu.

 

 

Te-ar putea interesa și: