Brâncuși în franțuzește, Brâncuși în englezește
Editura Evenimentul si Capital

Brâncuși în franțuzește, Brâncuși în englezește

13-10/19sever_CP-465x390
Autor: | | 22 Comentarii | 935 Vizualizari

Este imposibil să exprimi în cuvinte arta plastică. Totuși, ambiția de a o face persistă. O aplaud ca pe orice altă strădanie a omului de a-și depăși limitele. Firește că pictura ori sculptura, grafica ori desenul se pot comenta sau se pot, cu riscurile de rigoare asumate, descrie. Nu se pot, însă, povesti.

Și nici relația privitorului cu opera de artă plastică pe care o contemplă nu poate fi verbalizată. În schimb, privitorul poate concluziona asupra experienței sale, chiar dacă nici el nu o poate mărturisi deplin. De asemenea, se poate vorbi despre emoția pe care o stîrnește contemplarea unei anume opere, dar și aici trebuie asumat că ”filonul” simțirii este inexprimabil în cuvinte. Ce vreau să spun este că intersecția dintre cuvinte și arta plastică este posibilă doar în jurul și niciodată în mijlocul adevărului artei. Cu vorbele, poți fi mereu în preajma acestui adevăr, uneori chiar dogoritor de aproape, dar niciodată în adevăr.

Salvarea discursului despre artă, în general, este dată de posibilitatea de a vorbi despre artist. Poți vorbi despre artist ca despre orice om de geniu, citîndu-l sau povestindu-i imaginarul și credințele, intuițiile și instinctele, ideile și viața. Dacă se întîmplă ca această vorbire despre artist să fie direct inspirată de opera sa și nu doar bazată pe arta sa, șansa ca discursul să se apropie de adevărul altfel inexprimabil al artei sale este foarte mare. Așadar, ceea ce caut mereu într-o carte despre o mare operă este un discurs despre artist inspirat de opera lui și nu un discurs despre operă ca atare. Ca într-un sistem complex de oglinzi, adevărul operei este exprimabil în cuvinte doar dacă captează, deopotrivă, imaginea personalității sale și imaginea operei sale. Mai precis, ecuația unei cărți reușite despre artă mi se pare a fi informația cît mai completă și mai bine verificată despre artist plus inspirația primită de autorul cărții dinspre opera artisului. Puține cărți mi-au dat sentimentul echilibrului perfect dintre aceste două elemente de discurs, așa că nu ezit să vorbesc astăzi, încîntat, despre una dintre ele: ”Brâncuși” de Radu Varia.

Cartea a apărut în 1986 la New York, la prestigioasa editură Rizzoli, în limba engleză. Neîntîrziat, Gallimard a scos ediția franțuzească. Cartea a dobîndit rapid o recunoaștere mondială și a fost, mai apoi, tradusă în alte cîteva limbi. Stupoare: nu și în românește! E bizar că o carte excelentă, socotită peste tot în lume drept referință pentru cel mai important artist român din istorie, scrisă de un intelectual român, nu există în românește. Încă o bizarerie a culturii noastre, alături de atîtea altele!

Radu Varia, prestigios critic și istoric de artă, doctor în istoria artei la Sorbona, a scris ”Brâncuși” în franțuzește. Rizolli a tradus manuscrisul în engleză, apoi Varia a revăzut serios textul englezesc înainte de a fi publicat. Cînd Gallimard a vrut să publice cartea în franțuzește imediat după apariția ei la New York, Radu Varia a revenit la manuscrisul original, pe care l-a reeditat de astă dată în baza textului pe care îl aprobase pentru ediția americană. Redau acest mic amănunt de culise, precizînd că nu este un fel de ”lost in translation”, ci, dimpotrivă, un fel de ”found in translation”. Din transferul lingvistic franceză-engleză pe care cartea l-a parcurs sub ochiul atent al autorului, cartea ”Brâncuși” s-a rafinat și a ajuns la o expresivitate diamantină în ambele limbi. Scriitura lui Varia este atît de pură, translucidă aproape, încît îți dă ceva din sentimentul pe care ți-l dau lucrările lui Brâncuși, un maniac al purității după cum se știe. Undeva, Radu Varia scrie inspirat că, pentru Brîncuși, puritatea era mai importantă decît probitatea. Pentru a evita orice neînțelegeri, atrag atenția că sensul formulei este estetic și nu etic.

Nu mă pot abține să nu speculez un pic, pentru că dialectica franceză-engleză a acestei cărți reproduce, cumva, marele destin al lui Constantin Brâncuși. Sigur că Brâncuși a fost român, dar nu ar fi fost niciodată sculptorul care este dacă nu ar fi trăit în Franța și nu ar fi avut niciodată succesul mondial, imens, istoric, impactul formidabil asupra civilizației occidentale pe care îl are dacă arta lui nu ar fi fost propulsată pe și de piața americană. Și el însuși știa asta. De aceea a vizitat des și îndelungat America și a stabilit acolo legături artistice foarte puternice. De aceea a vrut să moară cetățean francez, a vrut să doneze atelierul său statului francez și a vrut să fie înmormîntat la Montparnasse. (Sper să ne curățim curînd de minciunile pe care singuri ni le tot spunem despre oferta atelierului său parizian pentru România sau despre ”limba de moarte” lăsată nu știu cui în secret, cum că ar fi vrut să fie înmormîntat la Hobița).

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate