Bolșevicii români așteptau falimentului Hollywood-ului: S-a transformat într-o oficină a propagandei agresive americane

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Unul dintre marile paradoxuri ale României ultimilor 80 de ani este că timp de 45 de ani oamenii obișnuiți au așteptat să vină americanii ca să-i scape din ghearele comunismului, iar propagandiștii, fie ei bolșevici sau socialiști, au așteptat tot atâția ani ca imperialismul american să dea faliment. Cred că e inutil să vă spun că ambele tabere au așteptat în zadar!

Dacă din sânul primei tabere știți din poveștile străbunicilor și bunicilor despre cum vorbeau despre speranțele lor în șoaptă, în timp ce stăteau la coadă la ”tacâmuri de pui”, despre propagandiști e bine să reamintim, măcar din când în când, fie și numai pentru a vedea că până în zilele noastre metodele lor s-au perfecționat, dar nu diferă foarte mult.

Rețeta ideală de propagandă începe întotdeauna cu ”se ia un sâmbure de adevăr...”

Așa procedează și autorul exemplului ales azi, un material din 1954, care pornește de la o realitate: lovită de apariția televiziunii, cinematografia americană se confrunta cu o scădere drastică a numărului de spectatori, și ajunge la momentul inevitabil în care imperialismul se va prăbuși.

El identifică și motivele și așteaptă ca protagoniștii din ”Epoleți purpurii” și ”Mitrea Cocor”, am ales filme din 1953 care rulau în cinematografele bucureștene, să le scoată cinematografia din capete lui Fred Astaire sau John Wayne.

Propagandă eficientă? Probabil că avea ceva efect, pentru că, în 1954, discutăm despre o țară pe ale cărei frânghii de rufe se uscau încă izmenele militarilor din Armata Roșie ”eliberatoare”, Evident, dacă le spălau.

Se sting luminile ”Mainstreet”-ului

(articol de I. Cîrje apărut în Contemporanul din 2 aprilie 1954)

„O, tempera! O, business!“ — se văicăresc astăzi conducătorii Hollywood-ului, mai jalnic decît boceau odinioară babele pe ruinele Babilonului. Mister Robert Coyne, reprezentant al COMP („consiliul suprem“ al Hollywood-ului), într-un discurs ţinut în Congres, a declarat textual: „Business-ul nostru este grav bolnav; existenţa industriei filmului este pur şisimplu ameninţată cu ruina totală". Este printre puţinele, foarte puţinele cazuri cînd în Congresul american nu se spun vorbe de clacă.

Într-adevăr, Hollywood-ul, acest trust al peliculei care un sfert de veac a fost creator de modă şi stil în sînul snobilor din oraşele apusene, se află astăzi in pragul ruinei. Frecvenţa publicului scade în mod vertiginos, aproape la jumătate faţă de 1947, ceea ce atrage după sine închiderea unui număr uriaş de săli de cinema. În Statele Unite, 5033 de săli şi-au tras obloanele şi alte 5347 aşteaptă cu groază falimentul iminent.

Sălile pe jumătate goale au făcut ca „marea quintă“ — cele cinci mari concerne ale filmului — să-şi „reorganizeze“ producţia. Din cele 15 platouri ale firmei „Metro Goldwyn-Mayer“ numai unul lucrează, „Universal“ stă pe loc,. „Paramount“ a anunţat că pregăteşte încă trei filme de „triplă dimensiune“, după care va renunţa la producţia cinematografică dedicîndu-se televiziunii.

„20th Century Fox“ a făcut cunoscut că va produce doar 18 filme într-un an şi jumătate, faţă de 61 de filme în 1937 şi 39 în 1951. De unde se poate vedea că diagnosticul pus de Robert Coyne nu este deloc exagerat , Hollywood-ul este grav bolnav (ceea ce, desigur, nu-l face mai puţin dăunător).

Dar de ce ? Ce motive au făcut ca Hollywood-ul să se svîrcolească astăzi în ghiarele crude ale crizei? Unii comentatori americani opinează că boala Hollywoodului a provocat-o televiziunea. Dar acest argument a apărut ca insuficient pînă și președintelui „Uniunii producătorilor de filme“, Arthur, care a declarat răspicat: „Oare cei care se roagă în casă, nu seduc şi la biserică?“ Într-adevăr, televiziunea — ca spectacol — nu poate să constituie o concurenţă serioasă pentru film. Cei care ascultă muzică la radio nu simt nevoia să meargă şi la un concert? Cei care vizionează piese de teatru se simt oare obligaţi să refuze un spectacol de cinema?

Hollywood. Sursa foto: dreamstime.com

Atunci cine este vinovat de boala grea a Hollywood-ului ? Hollywood-ul însuşi

Dacă spectatorii americani, parizieni, londonezi sau vienezi nu se prea înghesuie în sălile de cinematograf în care rulează filme hollywood-iene, explicaţia este una şi indivizibilă: aceşti spectatori s-au săturat de filmele hollywood-iene. Spectatorii aceştia doresc să vizioneze filme care oglindesc viaţa reală, filme care răspund unor întrebări şi frămîntări vitale. Or, după cum se ştie, nu această preocupare este motorul activităţii Hollywood-ului, ci profitul.

„La Hollywood — remarcă marele artist Charlie Chaplin — nu se toarnă filme, aici se fac bani cu ajutorul filmelor“. Şi în această goană furibundă după bani, Hollywood-ul s-a transformat într-o oficină a propagandei agresive americane, o fabrică de falsuri, calomnii, de instigare la crimă.

Iată numai cîteva din „filmele săptămînii“ luate din ziarele americane cu însemnările lor explicative : „În lumea criminalilor“ — o întîmplare neverosimilă cu un ziarist necinstit și o fată nevinovată, acuzată de asasinat.

„Aventurile amoroase ale d-nului Gobbels“ — întîmplare despre venirea la putere a naziştilor şi dragostea nefericită a ministrului lor de propagandă. „Banditul" — o afacere cu seducere şi omor. Lista, ar putea continua pe nenumărate pagini.

E adevărat, uneori Hollywood-ul— că un ce de „varietate“ — a abordat și subiecte clasice, „Wilhelm Teil“ — de pildă. Numai că din piesa lui Schiller, n-a mai rămas nimic: ea a fost transformată într-un film alpin din vestul sălbatic, cu zeci de vînători palpitante. În același sens a fost prelucrat un material biblic în filmul „Mihail face ordine“. Este vorba de arhanghelul Mihail, trimis pe pămînt să aducă pe „calea cea bună“ un ticălos. Pentru a „dramatiza“ conflictul, regizorul a înzestrat pe Mihail cu un revolver „Colt",iar pe ticălos cu un cal pur sînge spumegînd!

„Hollywood-ul este în agonie şi nu-şi va reveni niciodată — spune Chaplin — dacă nu izbuteşte să scape definitiv de acea rutină care creează filme ca o fabrică de mezeluri“.

Dar vătafii studiourilor americane nu vor nici în ruptul capului să renunţe la această rutină. Dimpotrivă, ei manifestă suspiciune faţă de orice temă care iese din şablonul hollywood-ian.

Este semnificativ în această privinţă un caz citat de însuşi „New York Times“. Studioul Monogram a refuzat să toarne un film despre Hiawatha — şeful tribuluid e indieni Onondaga, pe care Longfellow l-a cîntat în clasicul său poem — pretexted că Hiawatha ar fi „subversiv“ deoarece a încercat să introducă relaţii paşnice între triburile indiene.

De bună seamă mai marii Hollywood-ului nu şi-au încrucişat braţele aşteptînd resemnaţi deznodămîntul tragic.

Nu, mai-marii Hollywood-ului încearcă să se „salveze“, să evite ruina, şi iată cum: ziarul „Wall Street Journal“ ne informează că la Hollywood există un vast aparat de publicitate care se ocupă cu prezentarea în filme a diferitelor mărci de biciclete, parfumuri, articole de menaj, ş.a.

Ziarul precizează în deplină cunoştinţă de cauză că două din cele mai mari agenţii americane de publicitate au specialişti la Hollywood, „exclusiv pentru a prezenta în filme produsele pepsi-cola şi coca-cola. Mai multe societăţi de automobile, printre care Ford, Chrysler, Kaiser,au încheiat în acelaşi scop contracte cu proprietarii caselor de filme“.

Aşa încît e foarte probabil ca pe ecranele americane să apară în curînd Julius Cesar într-un „Ford 1954“, să descindă la senat cu două sticle de coca-cola în buzunar şi în şedinţa senatului să vorbească despre intenţia lui de-a răpune pe Gali şi Bretani pentru că nu vor să consume pepsi-cola.

Pe Tristan îndrăgostit de Isolda pentru că aceasta se spală cu „Palmolive“, sau Avarul care-şi strînge bani pentru a cumpăra un „Chrysler“. Va reaprinde oare această „inovaţie“ luminile de pe „Mainstreet“? Dimpotrivă!